Ideea creştinului ca străin şi călător în lume a devenit o parte atât de integrantă a gândirii creştine, încât merită să i se acorde încă puţină atenţie.
În lumea antică era o nefericire să fii străin într-o lume străină. Este adevărat că străinii erau trataţi cu respect. În religia greacă, unul dintre titlurile lui Zeus era Zeus Xenios, Zeus – zeul străinilor; şi se considera că străinii se află sub protecţia zeilor; totuşi exista o oarecare nefericire în soarta străinului. În Scrisoarea lui Aristeas (249) se spune: „Este bine să trăieşti şi să mori în propria ta ţară; o ţară străină aduce dispreţ celui sărac şi suspiciune faţă de cel bogat, punând exilul lor pe seama unor fapte rele pe care aceştia le-ar fi comis.” Eclesiasticul 29:25-31 conţine un pasaj faimos şi nostalgic despre soarta străinului:
„Mai bună este viaţa săracului, sub acoperământ de scânduri, decât ospeţe luminate în străini.”„Spre mic şi spre mare, fii voitor de bine. Fie că ai puţin sau mult, fii mulţumit şi nu te face socotit ca pe un străin.”„Tristă este viaţa să umbli din casă în casă, şi unde te vei opri nu vei îndrăzni să deschizi gura ta.”„Ospăta-vei şi vei adăpa nemulțumitori şi de la ei vei auzi amărăciuni.”„Vino încoace, tu cel străin, şi pune masă şi cu ce va fi în mâna ta hrăneşte-te.” „Ieşi, străinule ,cedează locul unuia mai vrednic, că mi-a venit oaspete fratele meu și-mi trebuie casa!”„Grele sunt acestea omului care are minte: certarea stăpânului casei şi ocara că eşti cămătar.”
Însuşi faptul: creştinul este creştin, peregrin şi vizitator, este dovada că odihna este ultimul lucru la care se poate aştepta în viaţă şi că o popularitate lipsită de orice griji nu-i este hărăzită lui.
Această idee despre creştin ca străin în lume este adânc înrădăcinată în literatura Bisericii primare. Tertulian a scris: „Creştinul ştie că ceea ce are el pe pământ este doar un pelerinaj, dar că demnitatea lui este în cer.” (Apologia 1). „Nimic nu este interesant pentru noi în această lume, cu excepţia plecării noastre cât mai rapide de aici” (Apologia 41). „Creştinul este un vizitator temporar printre lucruri trecătoare.” (Scrisoarea către Diogenetus 6:18). „Noi nu avem patrie pe pământ” (Clement din Alexandria, Paedagogos, 3.8.1.). „Suntem vizitatori, incapabili de a trăi fericiţi exilaţi din patria noastră. Căutăm o modalitate de a ne ajuta să sfârşim durerile noastre şi de a ne întoarce în ţara noastră natală” (Augustin, Despre doctrina creştină 2:4).
„Trebuie să cugetăm, prea iubiţi fraţi, trebuie să reflectăm mereu că am renunţat la lume şi că, între timp, trăim aici ca oaspeţi şi străini. Să salutăm ziua care ne îndreaptă pe fiecare dintre noi spre propriul nostru cămin, care ne smulge de aici şi ne ridică din cursele acestei lumi, punându-ne din nou în Paradis şi în Împărăţie. Care om dintre aceia care au fost aşezaţi în ţări străine nu s-ar grăbi să se întoarcă în propria lui ţară? Care dintre aceia ce se grăbesc să se întoarcă la prietenii lui nu ar dori ca vântul să bată mai tare, pentru ca să poată să-i îmbrăţişeze mai curând pe cei dragi? Noi considerăm Paradisul ca şi ţara noastră” (Cyprian, Despre mortalitate, 26).
În acelaşi timp, trebuie observat că, deşi creştinii se considerau pe ei înşiși ca şi străini, călători şi exilaţi, aceasta nu înseamnă că ei se separau de viaţă şi de trăirea obişnuită, şi că se retrăgeau într-o viaţă de inutilitate şi inactivitate detaşată şi izolată. Tertulian scrie: „Noi nu suntem ca şi brahmanii sau gimnozofiştii indieni, exilaţi din viaţa obişnuită. Noi trăim ca şi voi, păgânii, avem aceeaşi mâncare, aceleaşi obiceiuri în ceea ce priveşte traiul, îmbrăcămintea şi avem relaţii de afaceri pretutindeni” (Apologia, 42).
Cea mai importantă exprimare a acestei modalităţi de gândire este cuprinsă în Scrisoarea către Diogenetus. Creştinii nu se disting de restul oamenilor nici după ţara, nici după limba şi nici după obiceiurile lor. Pentru că nicăieri, ei nu locuiesc în oraşele lor proprii; ei nu folosesc nici o formă specială de vorbire şi nu practică un mod de viaţă unic. Trăind atât în oraşe greceşti, cât şi localităţi barbare, aşa cum i-a fost sortit fiecăruia, şi urmând obiceiurile ţării în privinţa îmbrăcăminţii, a mâncării şi a celorlalte probleme legate de trai, ei prezintă statutul remarcabil şi, de ce să nu recunoaştem, vădit straniu al cetăţeniei lor. Ei locuiesc în patriile lor, dar ca străini. Ei împărtăşesc toate obiceiurile dar, ca şi cetăţeni, ei suferă toate ca şi străini. Fiecare ţară străină este patria lor şi fiecare patrie este pentru ei o ţară străină… Ei sunt carne, dar ei nu trăiesc după carne. Ei îşi trăiesc viaţa pe pământ, dar cetăţenia lor este în ceruri. Prin trăirea lor în mijlocul lumii şi nu prin retragerea lor din lume, şi-au arătat creştinii adevărata lor cetăţenie.
Problema se poate rezuma printr-una din afirmaţiile nescrise ale lui Isus. Dr. Archibald Duff, misionarul scoţian, călătorea în India în 1849. În voiajul întreprins pe cursul superior al Gangelui, în oraşul Fatehpur-Sikri, care se afla la douăzeci şi patru de mile la vest de Agra, a întâlnit o moschee mahomedană, care este una din cele mai mari moschei din lume. Poarta avea o înălţime şi o lăţime de aproximativ treisprezece metri; iar în interiorul porţii, pe partea dreaptă a observat o inscripţie în limba arabă. Ea spunea astfel: „Isus asupra căruia să fie pacea, a spus: Lumea nu este, decât un pod: voi trebuie să treceţi peste el.” Putem să fim încredinţaţi că afirmaţia Îi aparţine lui Isus. Pentru creştin, lumea nu poate să însemne niciodată sfârşitul, ci un scop în sine. Creştinul este întotdeauna un peregrin în călătoria sa.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea