Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare şi v-ar asculta.” (Luca 17: 5-6)
Această cerere poate fi pe drept considerată ca o rugăciune. Ea este o rugăciune scurtă constând doar din două cuvinte. Despre credinţă noi cântăm: „Credinţă mântuitoare, Noi toţi suntem fraţi în tine, şi uniţi într-o unire, Ne-ntărim în slăbiciune. Credinţă triumfătoare, Tu-n veci eşti nemuritoare” (Cântările Ev., 146).
„Măreşte-ne credinţa!”, trebuie să fie rugăciunea fiecărui copil al lui Dumnezeu. Această rugăciune este asemănătoare cu cea a tatălui care şi-a adus copilul la Isus: „Cred, Doamne. Ajută necredinţei mele.”(Marcu 9:24).
Noi ne rugăm adesea lui Dumnezeu să ne îmbunătăţească sănătatea, să ne crească bunăstarea sau să ne prelungească zilele. Cât de des ne rugăm: „Doamne, măreşte-ne credinţa?” Să privim la câteva lucruri. Întâi, la:
- Nemulțumirea apostolilor față de credința lor
Ei erau nemulţumiţi pentru că credinţa lor îi dusese la eşec de mai multe ori. În furtună, lipsa lor de credinţă le-a cauzat teamă. El le-a zis: „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei 5:26).
Pe mare, mica credinţă a lui Petru i-a cauzat îndoială. Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?”
Pe Muntele Schimbării la faţă lipsa lor de credinţă i-a împiedicat în a face o minune: „Din pricina puţinei voastre credinţe” le-a zis Isus. „Adevărat vă spun că, dacă aţi avea credinţă căt un grăunte de muştar, aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă.” (Matei 17:20).
Nemulţumirea lor nu-i condusese la disperare. Ei eşuaseră într-o minune. Este întotdeauna rău să eşuezi în orice acţiune bună. Ei eşuaseră în mod public şi, fără îndoială, au adus reproş cauzei lui Cristos. Mulţi renunţă când lipsa lor de credinţă rezultă dintr-un eşec aparent. Noi disperăm când vedem că credinţa noastră actuală e aşa mică, iar cea potenţială aşa de mare. Noi renunţăm când vedem că suntem aşa de săraci şi ca ceea ce am dori să fim este aşa de sublim.
Nemulţumirea apostolilor i-a determinat să caute perfecţionare. Progresul este posibil doar acolo unde există nemulţumire. În transport, omul a devenit nemulţumit de cal şi şaretă (trăsură pentru doua persoane); iar rezultatul a fost automobilul. Apoi a urmat avionul.
Privitor la credinţă, creştinul nu poate fi niciodată mulţumit. Apostolul Pavel, referindu-se la premiul alergării spre ţintă spunea: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Cristos Isus.” (Fil.3:13-14).
Dacă ne examinăm cinstit pe noi înşine, vom constata că avem o credinţă mică şi slabă. În acest sens Pavel îi îndemna pe fraţii din Corint: „Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă. Nu recunoaşteţi voi că Isus Cristos este în voi?Afară numai dacă sunteţi lepădaţi.” (2 Cor. 13:5). O recunoaştere a slăbiciunii noastre este o evidenţă a maturităţii: „Gândul acesta dar să ne însufleţească pe toţi, care suntem desăvârşiţi, şi dacă în vreo privinţă sunteţi de altă părere, Dumnezeu vă va lumina şi în această privinţă.” (Efeseni 3:15).
Recunoscându-ne slăbiciunea nu trebuie să încercăm s-o justificăm, ci mai degrabă să ne rugăm pentru creşterea credinţei.
După ce am observat nemulțumirea apostolilor față de credința lor, vă propun să privim în al doilea rând la:
2. Necesitatea creșterii credinței
Creştinismul este religia credinţei. Noi suntem mântuiţi prin credinţă. Aşa se exprima apostolul Pavel când le scria fraţilor din Efes: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”(Efeseni 2:8) Iar fraţilor din Roma le explica: „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos.” (Romani 5:1) Celor din Galatia le spunea: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Cristos.” (Galateni 3:26) Noi trăim în viaţa creştină prin credinţă, „pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2. Corinteni 5:7). Credinţa este fundamentul nădejdii noastre: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.”(Evrei 11:1,6).
În timp de ispită e nevoie de credinţă mare. Ispita este o încercare a credinţei noastre. Apostolul Iacov îndemna în acest sens: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”(Iacov 1:2-3) Credinţa este mijlocul de biruire a lumii: „pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţa asupra lumii, este credinţa noastră” (1 Ioan 5:4). „Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău” (Efeseni 6:16). Prin urmare, cu cât este mai mare credinţa noastră cu atât mai bine putem birui ispita. în timp ce ne confruntăm cu Ispititorul zilnic trebuie să ne rugăm: „Doamne măreşte-ne credinţa.”
În vreme de tristeţe şi întristare e nevoie de credinţă mare. În Marcu 7:24-30 avem relatarea despre femeia cananeancă de obârşie siro- feniciană care avea fetiţa stăpânită de un duh necurat. Aceasta a venit la Isus pentru a-L ruga să-i vindece fetiţa. Văzându-i marea ei credinţă Isus alungă duhul necurat din fetiţă. Cu două capitole în urmă citim despre femeia cu scurgere de sânge. Aceasta a auzit vorbindu-se despre Isus, a venit prin mulţime şi s-a atins de haina Lui. Avea credinţa că dacă se va atinge doar de haina Lui se va tămădui. Îndată tot trupul i s-a tămăduit de boală. Marea ei credinţă o mântuise. (Marcu 5: 25-34).
Adesea durerea conduce la amărăciune şi descurajare, dar credinţa ne va conduce la marele Doctor, Balsamul din Ghilead, Învierea şi Viaţa. Credinţa mare este una care nu va cârti sau plânge sub toiagul de îndreptare, ci în clipa durerii sau suferinţei se va rezema pe Dumnezeu. În vreme de datorie şi ascultare e nevoie de credinţă mare. Poruncile Domnului cer credinţă pentru ascultare. Acest lucru implică:
a. Iertare. Isus le spunea ucenicilor să ia seama la ei înşişi: „Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: îmi pare rău! Să-l ierţi. (Luca 17:3-4).
b. Dărnicie. „Cât priveşte strângerea de ajutoare pentru sfinţi, să faceţi şi voi cum am rânduit Bisericilor Galatiei. În ziua dintâi a săptămânii, fiecare din voi să pună deoparte acasă ce va putea, după câştigul lui, ca să strângă ajutoarele când voi veni eu.” (1 Corinteni -16:1-2). „Să ştiţi: Cine samănă puţin, puţin va secera; iar cine samănă mult, mult va secera. Fiecare să dea după cum a hotărât în inima lui: nu cu părere de rău sau de silă, că pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu.” (2 Corinteni 9:6-7).
c. Adunare. „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie.” (Evrei 10:25). „În ziua dintâi a săptămânii eram adunaţi laolaltă ca să frângem pâinea. Pavel, care trebuia să plece a doua zi, vorbea ucenicilor, şi-a lungit vorbirea până la miezul nopții” (Fapte 20:7).
d. Căutând împărăţia. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Ascultarea de Domnul se află în proporţie exactă faţă de credinţă. Membrul căldicel se laudă cu credinţa mare, dar Iacov spune: „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele” (Iacov 2:8). Credinţa este definită în Lexiconul lui Thayer, de limba greacă, în felul următor: „convingere, încredere şi ascultare”. În faţa îndatoririlor şi responsabilităţilor date de Dumnezeu fiecare ar trebui să se roage în mod fervent: „Doamne, măreşte-ne credinţa.”
În al treilea rând vom privi la:
- Modul de creștere al credinței noastre
Trei lucruri sunt necesare pentru o creștere a credinței.
a). Dorința pentru mai multă credință.Religia creștină este religia dorinței.
b). Resursă pentru sursa credinței, Cuvântul lui Dumnezeu. „Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos.” (Romani 10:17).
c). Însușirea de către inimile și viețile noastre a învățăturilor Cuvântului lui Dumnezeu.
Răspunsul lui Dumnezeu la rugăciune este condiționat de cooperarea noastră cu El. Dacă ne rugăm pentru sănătate, trebuie să avem o grijă bună de trupurile noastre. Dacă ne rugăm pentru prosperitate, trebuie să lucrăm cinstit cu mâinile noastre. Dacă ne rugăm pentru mântuirea păgânilor trebuie să misionăm. Dacă ne rugăm pentru o creștere a credinței, trebuie să folosim măsura credinței pe care o avem.
O lege a lumii naturale și spirituale este: întrebuințarea duce la creștere, iar lipsa întrebuințării duce la descreștere: „Căci celui care are, i se va da, și va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar și ce are.” (Matei 13:12). Acest lucru este adevărat în lumea naturală. Un mădular al trupului dacă nu este folosit, se atrofiază. Aceasta este de asemenea adevărat în lumea spirituală. Putem ilustra aceasta cu pilda talanților (Matei 25:14-30). Primii robi s-au dovedit a fi credincioși și au dublat talanții în negoț. Al treilea l-a ascuns în pământ. La întoarcere, stăpânul a răspuns primului și celui de-al doilea: „Bine, rob bun și credincios; ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe; intră în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25:21) Robul netrebnic a fost aruncat în „întunericul de afară unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25-30). O creștere a credinței înseamnă o creștere a fiecărei virtuți creștine: dragoste, zel, cunoștințe, etc., pentru că acestea sunt dependente de credință. Lupta noastră este una a credinței. Îndemnul lui Pavel pentru Timotei este valabil și pentru noi astăzi: „Luptă-te lupta cea bună a credinței; apucă viața veșnică la care ai fost chemat, și pentru care ai făcut acea frumoasă mărturie înaintea multor martori.” (1 Timotei 6:12).
Lupta noastră este lucrarea credinței. Pavel, Silvan și Timotei își aduceau aminte fără-ncetare, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, de lucrarea credinței tesalonicienilor. (1 Tesalonicieni 1:3). Lupta noastră este pentru toți cei curajoși: „Așadar, cât avem prilej, să facem bine la toți, și mai ales fraților în credință.” (Galateni 6:10). Dacă aceasta nu este rugăciunea noastră, suntem într-o luptă greșită, lucrare greșită și familie greșită. Mântuirea noastră veșnică este dependentă de această mică rugăciune și răspunsul ei.
Doamne, mărește-ne credința! Amin.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea