„Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca cerinţa Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:3-4).
Faptul central al creştinismului este acela că în Isus Cristos Dumnezeu a venit în această lume, că în Isus Cristos Dumnezeu a luat viaţa omului asupra Sa însuşi. Aceasta este doctrina pe care noi o numim Întrupare, căci cuvântul „întrupare” înseamnă literal „s-a făcut trup”. Cum s-a putut întâmpla acel lucru constituie un fapt pe care oamenii încă încearcă să-1 explice, iar de-a lungul veacurilor şi-au formulat teoriile. Metoda poate n-o cunoaştem niciodată; faptul îl cunoaştem cu cea mai mare certitudine şi binecuvântare. Apostolul Pavel a văzut Întruparea din două laturi.
El a văzut-o din latura lui Dumnezeu Tatăl. Pentru Pavel Întruparea a fost în sensul cel mai literal un act al lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în trup ca trupul oricărui om (Romani 8:3). Dragostea lui Dumnezeu este cea care se află în Isus Cristos Domnul nostru (Romani 8:39). Dumnezeu era în Cristos împăcând lumea cu El (2 Corinteni 5:19). Acel dar este unul nespus de mare (2 Corinteni 9:15). În faţa unui astfel de act de dragoste, în faţa unei astfel de splendori de generozitate nu mai rămâne nimic pentru om decât o adorare tăcută şi cu recunoştinţă. Întruparea în esenţa ei este un act al lui Dumnezeu pentru om.
Pavel a văzut Întruparea din latura lui Isus Cristos Fiul. Aici el a văzut-o într-o manieră a sa proprie, unică. El nu s-a gândit la jertfa lui Cristos ca începută pe pământ. El nu s-a gândit la aceasta doar în termenii unor lucruri teribile care I s-au întâmplat în această lume şi care a sfârşit în frângerea inimii Sale prin neloialitatea oamenilor şi prin frângerea trupului Său pe cruce. Pavel s-a gândit la jertfa lui Cristos ca începută în veşnicie. Pavel era urmărit de gândul privitor la ce L-a determinat pe Isus Cristos să renunţe pentru a deveni om. El n-a putut uita niciodată cum Isus Cristos a lăsat la o parte slava Sa pentru umilinţa omenirii. Cu o stare de mirare care străbate chiar cuvântul scris, el spune: „El, măcar că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi” (2 Corinteni 8:9).
Pentru Pavel, jertfa lui Isus Cristos a fost una care a început înaintea timpului şi a lumii; era ceva care avea începutul în veşnicie.
Teologii numesc aceasta teoria Kenotică a Întrupării. Verbul grecesc „kenoun” înseamnă „a goli”; iar substantivul „kenōsis” înseamnă „o golire”. Iar ideea este că, Isus Cristos, Fiul Iui Dumnezeu s-a golit El însuşi în mod deliberat şi sacrificial de gloria Sa divină cu scopul de a deveni om.
Gândirea lui Pavel îşi găseşte în modul cel mai deplin expresia în Filipeni 2:5-11. Acolo Pavel vorbeşte despre Isus Cristos care a avut egalitate cu Dumnezeu ca un drept şi nu ca un lucru care trebuia să fie smuls de undeva; dar el a renunţat la acesta şi nu l-a îmbrăţişat şi a devenit om. Apoi Pavel merge mai departe pentru a pune laolaltă lucrurile care arată măsura acestei goliri de sine. Dacă Dumnezeu ar fi venit în această lume, El s-ar fi putut aştepta să vină ca un mare rege în putere şi în glorie şi cu toată măreţia pe care lumea ar putea s-o dea. Dar Domnul Isus a devenit fară reputaţie; El a devenit, nu un rege, ci un slujitor. El a venit nu să poruncească, ci să asculte. El a devenit ascultător până la moarte; iar acea moarte n-a fost doar o moarte naturală, ci una pe cruce. Peste tot în acest pasaj se accentuează măsura şi golirea lui Dumnezeu de Sine pe care o implică Întruparea.
Lucrul ciudat despre această teorie a Kenozei constă în faptul că acesta derutează mintea şi totuşi mişcă inima. Acesta derutează mintea pentru a vedea cum Dumnezeu a putut abandona atributele Sale esenţiale şi totuşi să rămână Dumnezeu. Dumnezeu este omniscient şi totuşi este clar că în viaţa Sa pământească au existat lucruri pe care Domnul Isus nu le-a ştiut. El punea adesea întrebări, iar când făcea acest lucru noi nu îndrăznim să credem că El în mod simplu juca un rol dintr-o piesă. El însuşi a spus că chiar nu ştia ziua şi ceasul când Fiul Omului va veni în Slava Sa (Marcu 13:32).
Dumnezeu este omnipotent; şi totuşi este clar că erau lucruri pe care Domnul Isus în viaţa Sa pământească n-a putut să le facă. Chiar faptul că Evanghelia care conţine cele mai înalte puncte de vedere ale lui Isus încă ne arată pe Isus obosit şi împovărat şi epuizat fizic din cauza călătoriei (Ioan 4:6). Marcu ne spune cum, atunci când au traversat lacul în barca de pescuit, Isus a adormit la cârmă pe căpătâi (Marcu 4:38) în timp ce Dumnezeul cel veşnic nu aţipeşte nici nu doarme.
Dumnezeu este omniprezent; şi totuşi este clar faptul că în timpul vieţii Sale pământeşti Isus era supus legilor spaţiului şi timpului şi la fel ca oricare alt om putea fi doar într-un loc la un anumit moment.
Când încercăm să ne prindem de această idee a golirii de Sine a lui Dumnezeu în întrupare, mintea nu poate s-o cuprindă. Putem s-o facem puţin mai uşor de înţeles pentru mintea noastră, dacă spunem că în întrupare Dumnezeu s-a golit El însuşi de atributele Sale metafizice cum ar fi atotştiinţa, atotputerea şi atotprezenţa, dar nu şi de atributele Sale morale, bunătatea Sa, dreptatea Sa şi mai presus de toate, dragostea Sa.
Golirea de Sine a lui Dumnezeu în Întrupare este demonstraţia supremă a dragostei Sale, pentru că despre dragostea Sa El a dorit să spună oamenilor, iar despre dragostea Sa oamenii, mai presus de orice, aveau nevoie să ştie.
Poate că această idee paulină despre Kenoza divină, golirea de Sine a lui Dumnezeu, este ceva pe care mintea nu poate s-o cuprindă şi s-o explice; dar pentru inimă: aceasta rânduie, aşa cum nici o altă doctrină n-o face, jertfa neimaginabilă a dragostei pe care Dumnezeu a facut-o în a deveni om. Aceasta ne arată că Dumnezeu a trebuit să renunţe cu scopul de a veni în această lume pentru noi oamenii şi pentru mântuirea noastră.
Mai mult decât o dată Pavel acentuează realitatea Întrupării. Am văzut deja cum în Filipeni 2:5-11 Pavel concentrează Întruchiparea. În Romani 1:3 el vorbește despre Isus „născut din sămânţa lui David în ce priveşte trupul”. Descendenţa fizică a lui Isus este redată chiar la începutul epistolei, în Romani 8:3 el vorbeşte despre Dumnezeu „trimiţând din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său, într-o fire asemănătoare cu a păcatului”. Mai vedem această insistenţă asemănătoare cu privire la realitatea Întrupării în Prima Epistolă a lui Ioan. Ioan scrie: „Orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu; şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu.” (1 Ioan 4:2-3).
Atât Pavel cât şi Ioan îşi îndreptau învăţătura împotriva unei erezii care este cunoscută ca Docetism. Am văzut felul în care gnosticii credeau că problema era în mod esenţial invalidată şi rea. Dacă lucrurile ar fi aşa atunci reiese destul de evident faptul că trupul trebuie să fie în mod esenţial un lucru rău. Gnosticii învăţau pe alţii faptul că Isus n-a avut un trup real deloc, că era un fel de stafie sau fantomă cu un trup care era făcut din spirit şi nu din carne. „Dokein” înseamnă „a se pare”, iar aceşti gnostici învăţau că acest Isus părea a fi un om, avea înfăţişarea de a fi om, dar în realitate n-avea trup deloc.
Gnosticii au produs multe cărţi care pretindeau a fi ale vieţii lui Isus. Una dintre ele este intitulată „Faptele lui Ioan” şi a fost scrisă în jurul anului 150. În ea Ioan este reprezentat ca spunând despre Isus: „Uneori când mă aşezam lângă El am întâmpinat un trup material şi solid, iar alteori din nou, când l-am simţit, substanţa era imaterială de parcă n-ar fi existat deloc. Şi adesea când am umblat cu El am dorit să văd urma pasului Său, dacă aceasta apărea pe pământ, dar n-am văzut-o niciodată.”
Pentru aceşti gnostici Isus era o figură fantomă care arăta ca un om, dar care nu era. Pavel a susţinut aşa ceva. El a insistat că Isus era într-adevăr şi cu adevărat om. După cum vom vedea, în gândirea lui Pavel era complet esenţial faptul că Isus trebuie să fie complet om chiar dacă vreodată urma să-1 răscumpere. Iar Pavel n-avea cu nimic de-a face cu niciuna din aceste teorii care încercau să onoreze divinitatea lui Isus prin distrugerea umanităţii Sale.
Pavel considera întruparea ca un act al dragostei lui Dumnezeu. El o mai considera ca implicarea începutului jertfei lui Isus Cristos în veşnicie. El considera întruparea ca implicarea deplină şi completă a Fiului lui Dumnezeu şi a umanităţii Sale. Pentru Pavel umanitatea lui Isus era de o importanţă supremă că lui îi era foarte clar faptul că noi suntem mântuiţi prin viaţa şi moartea lui Isus. Pentru Pavel viaţa lui Cristos este elementul necesar în mântuire ca şi moartea Sa de altfel.
Noi trebuie să privim în detaliu la această idee din gândirea lui Pavel pentru că aceasta este cheia pentru unul din cele mai dificile capitole pe care Pavel le-a scris vreodată.
Ideea eficacităţii vieţii lui Isus în lucrarea de mântuire apare de două ori. Ea apare pe scurt în 1 Corinteni 15:21- 22. „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos”. Dar această idee reiese cel mai din plin în Romani 5:12-21. Ideea de bază a acelui pasaj este relatată în versetul 19: „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”
Argumentul acestui pasaj este că toţi oamenii au păcătuit în Adam. Noi trebuie să observăm cu atenţie că Pavel nu zice că toţi oamenii au păcătuit în acelaşi fel ca Adam. El nu spune că de la Adam oamenii au moştenit tendinţa de a păcătui. El spune că toată omenirea literal şi de fapt a păcătuit în Adam. Faptul că Adam a păcătuit i-a socotit pe toţi oamenii păcătoşi.
Pentru mintea omului din secolul XXI aceasta este o idee foarte dificilă dacă nu, una imposibilă. O găsim foarte dificilă de înţeles cum toţi oamenii, cum noi, am păcătuit în Adam. În spatele acesteia există ideea iudaică a solidarităţii.
Aceasta este o idee care este caracteristică gândirii primitive a celor mai multe naţiuni. Iudeul nu s-a gândit niciodată la sine ca individ; el s-a gândit întotdeauna la sine ca membru al unei familii, al unui clan sau naţiune. Separat de acea familie, clan sau naţiune el nu avea o existenţă separată. El exista nu ca un individ, ci ca o unitate într-o societate. Până astăzi, se spune că un aborigen australian când este întrebat despre numele său, va da nu numele său propriu, ci numele tribului său. El gândeşte despre sine mai întâi şi cel mai mult ca membru al unui trib. Dacă se întâmplă ceva cu unul dintre ei, întregul trib se implică. Aici este solidaritatea în acţiune. Avem un viu exemplu al acestui principiu în acţiune în Vechiul Testament în Iosua 7. La cucerirea Ierihonului, Acan păstrase pentru el anumite lucruri care constituiau neascultare faţă de porunca lui Dumnezeu; iar la început, nimeni nu ştia de neascultarea lui Acan cea tainică. Asediul cetăţii Ai a produs dezastru pentru că Acan păcătuise prin neascultare. Asupra naţiunii, Dumnezeu a trimis pedeapsa Sa.
Păcatul lui Acan a făcut ca întreaga naţiune să fie una păcătoasă. Acan n-a fost un individ; el n-a avut existenţă separată de naţiune; el era parte a naţiunii; iar prin păcatul său păcătuise întreaga naţiune, iar prin păcatul său a fost pedepsită întreaga naţiune. Ce a făcut individul, naţiunea a făcut. Iar când s-a dovedit că Acan a păcătuit n-a fost numai el executat, ci întreaga sa familie cu el pentru că ei au fost implicaţi în păcatul său. Iată deci solidaritatea.
Pavel argumentează prin faptul că oamenii au continuat să moară înainte de începutul Legii şi prin urmare înainte de a exista un lucru ca păcatul, există dovada faptului că ei păcătuiseră în Adam. Prin păcatul lui Adam toţi oamenii au fost consideraţi păcătoşi.
Iar acum ajungem la partea cealaltă a argumentului. Cristos a venit în această lume. El a adus lui Dumnezeu neprihănirea perfectă şi ascultarea perfectă. (Romani 5:18-19).
Şi după cum toţi au fost implicaţi în ascultarea deplină a lui Isus Cristos, în bunătatea perfectă şi sfinţirea perfectă. Prin acea ascultare perfectă a lui Isus Cristos, răul şi lanţul nesfârşit al păcatului, şi moartea au fost învinse, seria morţii a fost întreruptă, iar noua sfinţire a intrat. Iar dacă prin păcatul lui Adam au fost socotiţi păcătoşi, acum sunt socotiţi neprihăniţi prin ascultarea lui Isus Cristos.
Cristos i-a eliberat de tragica şi neputincioasa situaţie prin care ei înşişi nu se puteau elibera. Prin Isus Cristos, omul păcătos devine potenţial om neprihănit. Păcatul lui Adam te-a făcut păcătos; sfinţenia lui Cristos te poate face sfânt. Dumnezeu să-ţi ajute la aceasta! Amin.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea