3 mențiuni biblice despre credință

„Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna.” (Iuda, vers. 3)

Cuvântul credinţă este folosit în trei feluri diferite în Biblie. Există şi alte cuvinte care înseamnă acelaşi lucru: de exemplu, încrederea ar avea un sens similar cu credinţa. Este imposibil să fim plăcuţi lui Dumnezeu, fără credinţă. (Evrei 11:6). Dacă vrem să fim plăcuţi lui Dumnezeu, atunci ar fi bine să ştim cât mai multe lucruri despre acest cuvânt, „credinţă”. Să lăsăm mintea şi inima noastră să pătrundă subiectul acesta al credinţei. S-o iden­tificăm şi să vedem ce spune Biblia despre ea. Să ne ocupăm mai întîi de:

1. Credinţa mîntuirii

Pentru credinţa aceasta, în original, cuvântul folosit este pistis şi el înseamnă credinţa bazată pe o convingere fermă, ca rezultat al auzirii. Termenul „pistis” este folosit în Noul Testa­ment întotdeauna cu referire lă credinţa în Dumnezeu şi în Hristos, sau cu privire la lucrurile spirituale. Elementele principale care definesc acest substantiv „pistis” cât şi forma verbală cores­punzătoare „pisteuo” — ca distincţie de credinţa în om — sunt: a) convingerea fermă şi deplină în urma revelaţiei lui Dumnezeu cu privire la adevăr; b) predarea omului la modul personal lui Dumnezeu; c) comportamentul inspirat de o astfel de predare.

Suntem obişnuiţi să punem întrebări de genul: „Eşti mântuit?” sau „Te-ai pocăit de păcat şi ai crezut în Domnul Isus pen­tru mântuirea sufletului tău?” Subiectul credinţei este foarte pro­fund. Mulţi spun că au credinţa, dar de fapt nu o au. Ei au anu­mite cunoştinţe despre Domnul Isus Hristos şi sunt de acord cu ceea ce se spune despre El. Ei acceptă mental adevărul spus des­pre El, dar este o diferenţă vastă între cunoaşterea validată de raţiune şi cea validată de inimă. A accepta adevărul despre Isus nu presupune neapărat şi încrederea mântuitoare în El. Mare e diferenţa între acceptarea cu mintea şi primirea în inimă a Dom­nului Isus Hristos. Mulţi cred cu mintea, dar în inima lor nu au credinţă în Domnul Isus Hristos. Apostolul Pavel spune: „Dacă mărturiseşti deci cu gura pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în ini­ma ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mîntuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, după cum zice Scriptura: „ Ori­cine crede în El, nu va fi dat de ruşine.” (Romani 10:9-11).

Prea mulţi îl primesc doar cu mintea pe Domnul Isus, însă acest fel de primire nu schimbă multe lucruri. Credinţa în Isus Hristos — credinţa adevărată — este evidenţiată de o mare schimbare în viaţa unei persoane; ea locuieşte înlăuntru, dar lu­crează în exterior. Prin naşterea din nou primim o fire nouă, care este evlavioasă şi divină. Noi suntem părtaşi firii dumnezeieşti (2 Petru 1:4). Pavel îi îndemna pe cei din Efes: „…să vă îmbră­caţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o ne­prihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.” (Efeseni 4:24). „Noi eram morţi în greşelile şi păcatele noastre” (Efeseni 2:1).

Mulţi oameni sunt religioşi, dar nu sunt salvaţi. Cunoaşte­rea lor raţională nu este convertită în experienţa inimii. Mulţi au făcut o mărturisire de credinţă de la o vârstă fragedă şi au fost botezaţi, au devenit membrii în biserică, dar nu-L cunosc pe Domnul Isus ca Mântuitor personal.

Diavolul are grijă să orbească pe cei pierduţi: le orbeşte ini­mile celor ce nu cred, ca să nu vadă lumina Evangheliei şi să fie mântuiţi. Îl citez din nou pe apostolul Pavel: „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumne­zeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evan­gheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu. ” (2 Corinteni 4:3-4). Diavolul apare ca înger de lumină şi îi poate face şi pe slujitorii săi să apară în acelaşi fel. Pavel îi descria astfel: „Oamenii aceştia sunt nişte apostoli mincinoşi, nişte lucrători în­şelători, care se prefac în apostoli ai lui Hristos. Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Nu este mare lucru dar, dacă şi slujitorii lui se prefac în sluji­tori ai neprihănirii. Sfârşitul lor va fi după faptele lor.” (2 Corinteni 11:13-15).

Cei care nu sunt mântuiţi vor avea o mulţime de îndoieli şi semne de întrebare, pentru că Duhul Sfânt va continua să-i con­vingă de faptul că sunt pierduţi. Domnul Isus spunea: „Totuşi, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mîngîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimete. Şi cînd va veni El, va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata. În ce priveşte păca­tul: fiindcă ei nu cred în Mine; în ce priveşte neprihănirea: fi­indcă Mă duc la Tatăl, şi nu Mă veţi mai vedea; în ce priveşte judecata: fiindcă stăpânitorul lumii acesteia este judecat.” (Ioan 16:7-11) De orice ar vrea diavolul să se ocupe cei pierduţi, nu­mai să nu fie mântuiţi.

Apostolul Iacov a scris şi el despre credinţă, arătând ce tre­buie să fie ea, de fapt. Iată ce a spus el: „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi… Vrei dar să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?… După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.” (Iacov 2:17-26).

Studiaţi ce spune Domnul Isus Hristos la Matei 7:15-20. „Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori. Îi veţi cunoaste după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini, sau smochine din mărăcini? Tot aşa, orice pom bun face roade bu­ne, dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune. Orice pom, care nu face roade bune, este tăiat şi aruncat în foc. Aşa că după roadele lor îi veţi cunoaşte.” Cei mântuiţi vor aduce roadă.

2. Credinţa slujirii

E credinţa pe care o trăim sau cu care trăim — credinţa care se încrede în Domnul pentru nevoile noastre zilnice, precum şi pentru cele de care avem nevoie pentru a-L sluji. Credinţa aceasta se bazează şi se încrede în Domnul Isus Hristos. Ea are ca model rugăciunea ce ne îndeamnă să facem acest lucru în fiecare zi: „Tatăl nostru care eşti în ceruri! Sfinţească-se Numele Tău; vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pămînt. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi…” (Matei 6:9-11). Înţeleptul Solomon scria cu privire la în­credere sau credinţă: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Recunoaşte-L în toate căile ta­le, şi El îţi va netezi cărările.” (Proverbe 3:5-6). Trebuie să ne încredem în Domnul din toată inima! — şi pentru acele lucruri de care avem nevoie zilnic. Să nu ne temem, ci să ne încredem în Dumnezeu! Aşa i-a zis Domnul lui Iosua: „Întăreşte-te nu­mai, şi îmbărbătează-te, lucrând cu credincioşie după toată le­gea pe care ţi-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta nici la stînga, ca să izbuteşti în tot ce vei face.” (Iosua 1:7).

Să nu ne înşelăm crezând că ne încredem în Domnul când, de fapt, nu facem acest lucru. Fiecare să se cerceteze pe sine şi să vadă cum stau lucrurile.

Credinţa ne ajută întotdeauna să biruim necazurile şi încer­cările din viaţa noastră. Apostolul Ioan spune: „Pentru că ori­cine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea: şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră. Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1 Ioan 5:4-5). Ce minunat e să ai şi în minte, şi în inimă o pace dulce — indiferent de situaţia în care te-ai afla. Să ai pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, care ne pă­zeşte inimile şi gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4:7). În vremi de necaz e minunat să te încrezi în Domnul — să experimentezi odihna şi asigurarea pe care ţi-o dă El! Credinţa adevărată alun­gă atât îndoiala, cât şi teama. Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu de­dică un capitol întreg credinţei — la Evrei 11.

Prin credinţă primim puterea de a face voia Domnului în viaţa noastră. „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte” — scria apostolul Pavel fraţilor din Filipi. Domnul Se îngrijeşte de ne­voile noastre în timp ce noi îl slujim şi încercăm să-I facem voia în vieţile noastre. „Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos.” (Filipeni 4:19). Când lucrurile sunt întunecate şi viaţa este plină de necazuri, credinţa este un far călăuzitor ce doreşte să fim adă­postiţi în timpul furtunilor vieţii. „…mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său.” (Psalmul 23:3). Credinţa nu oboseşte lucrând, şi tot ea este aceea care doreşte să ne aducem trupurile noastre ca o jertfă vie lui Dumnezeu. (Romani 12:1).

3. Credinţa — calea oglindită în Sfintele Scripturi

Iuda vorbea despre credinţa dată sfinţilor odată pentru tot­deauna, adică despre o învăţătură sau o descoperire a adevăru­lui. Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia), care a fost dat poporului odată pentru totdeauna, trebuie proclamat oamenilor aşa cum este. Confesiunile creştine, în mare majoritate, au o mărturisire doctrinară de credinţă care cuprinde o listă concisă a învăţături­lor valabile, atât teoretic, cât şi practic. Deoarece credinţa vine prin auzire şi auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu, diavolul se opune predicării Bibliei şi învăţăturii acesteia. (Romani 10:17). În grădina Eden, spunând şi cauzându-i femeii îndoiala prin cu­vintele: Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?” (Gen. 3:1) — diavolul a arătat că este un mincions şi tatăl minciunii. (Ioan 8:44).

Domnul Isus a spus: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi… Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” (Ioan 8:32-36). Falsitatea şi minciuna subjugă oamenii, dar adevărul îi eliberează. Aşa a spus şi apostolul Pa­vel. (2 Corinteni 1:10).

Trebuie să fim apărătorii credinţei; trebuie să trăim Cuvân­tul lui Dumnezeu şi să-1 propovăduim şi altora într-o manieră cât se poate de clară. Apostolii Domnului Isus s-au confruntat mereu cu erori și minciuni în slujirea lor. „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învățând ca învățături niște porunci omenești.” (Matei 15:8-9). Adevărul trebuie să conteze pentru tine mai mult decât religia în care te-ai născut sau felul în care ai fost educat. (Ioan 14:21-23). Trebuie să fim fideli Sfintelor Scripturi; trebuie să ne bazăm crezul pe Biblie! Foarte mulți au crez, iar apoi se folosesc de Biblie ca să-l justifice. Mulți dau dovadă de devotament față de religie, dar nu sunt devotați adevărului – Cuvântul lui Dumnezeu.

Sfânta Scriptură este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihăni­re, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul des­toinic pentru orice lucrare bună.” (2 Timotei 3:16-17). Trebuie să dorim laptele Cuvântului, pentru ca să putem creşte. (1 Petru 2:1-2). Psalmistul ne învaţă de ce este bun Cuvântul Domnului: „Legea Domnului este desăvârşită, şi învioarează sufletul; măr­turia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiu­tor. Orânduielile Domnului sunt fără prihană, şi veselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte. Ele sunt mai de preţ decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri. Robul Tău primeşte şi el învăţătura de la ele; pentru cine le păzeşte, răsplata este mare.” (Psalmul 19:7-11).

Fie ca Dumnezeu să ne ajute să stăm tari în credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna, şi s-o apărăm.

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea