Isus i-a chemat şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. Între voi să nu fie aşa. Ci oricare vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; şi oricare vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” (Matei 20:25-28).
Isus a accentuat faptul că în împărăţia Sa, măreţia se măsoară prin umilinţă (18:1-4), că mântuirea este a celor mici şi a celor care au devenit ca ei (19:14), că încrederea deplină în Domnul, urmată de lepădare de sine şi dăruirea în locul primirii sunt semnele adevăraţilor urmaşi ai Săi (19:21).
Oricare dintre noi am fi tentaţi să întrebăm: „Cum a fost posibil ca mama acestor doi ucenici să vină la Isus cu cei doi fii ai ei şi să Îi ceară să le dea alături de El cele mai importante două poziţii în împărăţie, în ciuda tuturor acestor învăţături despre umilinţă şi slujire, învăţătură întărită în mod constant prin exemplul lui Cristos însuşi?” (12:15-21).
Există două standarde ale măreţiei. Standardul lumii, care este bunăstarea, puterea, educaţia, proeminenţa socială, etc. şi standardul Domnului este umilinţa. Unii pot fi mari prin standardul lumii, dar toţi pot fi mari prin standardul Domnului. Noi trebuie să căutăm măreţie în ochii Domnului. Să observăm mai întâi că:
I. Umilința față de păcat este adevărata măreție.
Există diferite atitudini faţă de păcat pe care oamenii le pot lua. Unii spun că ei trăiesc deasupra păcatului. „Mai Sfânt decât tine” (Luca 18:11). Alţii consideră păcatul ca pe ceva uşuratic şi nu se deranjează de nimic. Atitudinea lor este una de tipul: „Aşa ce?”. Alţii sunt fie ruşinaţi de păcatul lor sau le este teamă de a fi prinşi, şi, astfel îl ţin ascuns pe cât posibil (Adam şi Eva, Acan din Iosua, cap. 7). Alţii sunt mândri de păcatele lor cum era femeia din 1 Corinteni 5:2.„Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Romani 3:23). „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvântul Lui nu este în noi” (1 Ioan 1:8,10); păcatul este real şi serios. „Fiindcă plata păcatului este moartea” (Romani 6:23a); păcatul poate fi ascuns de Dumnezeu: „şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (Geneza 3:8). „Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi” (Apocalipsa 2:2). Păcatul trebuie să ne umilească: „Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El se va apropia de voi. Curăţiţi-vă mâinile, păcătoşilor; curăţiţi-vă inima, oameni cu inima împărţită! Simţiţi-vă ticăloşia; tânguiţi-vă şi plângeţi! Râsul vostru să se prefacă în tânguire, şi bucuria voastră în întristare: Smeriţi-vă înaintea Domnului, şi El vă va înălţa.” (Iacov 4:8-10).„Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit” (Iacov 5:16). Cereţi iertare (Faptele Apostolilor 8:22). Aceasta este adevărata măreţie în ciuda păcatului. Să ne amintim de David şi Petru, de păcatele lor şi de căinţa lor.
Cu o căinţă profundă noi trebuie să ne pocăim de păcat:. „Pocăieşte-te dar de această răutate a ta, şi roagă-te Domnului să ţi se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putinţă.” (Faptele Apostolilor 8:22). Să ne mărturisim păcatul: „Dacă ne mărturisim păcatele El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”(1 Ioan 1:9).
Păcatul nu-l face niciodată mare pe cineva, ci umilinţa faţă de păcat este un semn al măreţiei. Trebuie să realizăm că nimeni nu este mai presus de păcat.
Biblia are multe de spus despre subiectul păcatului: definiţie, autoritate, atrocitate, pedeapsă, iertare, etc.
Umilința față de slujire este adevărata măreție
Standardul lumii cu privire la măreţie nu este cel al Domnului. Fiind slujit în loc de a sluji înseamnă măreţie în sfera lumii. „…domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire” (Matei 20:25). Slujirea proeminentă în loc de cea discretă este ceea ce doreşte lumea (2 Împărați 5:13).
Lumea determină măreţia prin lucruri mari. Acela este mare care este un general mare, un politician, om de afaceri, jucător, etc.
Există un curent în biserică către aspiraţii spre măreţia şi defăimarea lucrurilor mici. Acela este mare care predică într-o biserică mare, predă cu un titlu mare, scrie cu un stilou mare, dezbate cu mare opoziţie. Un predicator al Evangheliei din America se laudă în public cu faptul că el a fost cunoscut din coasta de est până în cea de vest şi se plângea de faptul că în rândul predicatorilor tineri nu sunt „uriaşi ai credinţei” ca în vremea lui, şi desigur, „el era unul din aceia”.
Trăim într-o perioadă cu mari programe misionare şi benevole în acelaşi timp; au loc întruniri de trezire mari, cruciade pentru Cristos. E grozav dacă este mare!
Sunt eu opus acestora? Desigur că nu, dar putem să ne amintim vreodată că aceasta nu este singura cale de a face lucrarea Domnului, şi că nu putem niciodată dispreţui „ziua începuturilor slabe”(Zaharia 4:10).
Să privim acum la atitudinea lui Dumnezeu faţă de lucrurile slabe. Dumnezeu a ales întotdeauna oamenii mici pentru slujire mare, Saul, Ghedeon, pescarii de jos şi alţii. Isus n-a fost deranjat de lucrurile mici: copilaşul (Matei 18:2); păsărele (Matei 6:26), paharul (Matei 10:42).
Omul mare este cel care va sluji în lucruri mici: va predica în biserici mici, va vizita case mici, se va asocia cu oameni mici, va îndeplini sarcini mici. Domnul Isus a lăsat un exemplu pentru noi în acest sens.
Umilința față de eu este adevărata măreție
Adevărata măreţie este determinată de atitudinea noastră fată de talanţii noştri. Fiecare are o oarecare abilitate, chiar şi cei morţi: „Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el însă, măcar că este mort.” (Evrei 11:4).
Unii au mai multă abilitate decât alţii. Ne gândim la pilda talanţilor (Matei 25:14-30). Mântuirea este dependentă de folosirea talanţilor noştri. Îi folosim?
Persoana mică este cea care nu este umilă cu privire la abilitatea sa. El este mândru de abilitatea şi de realizările sale: „împăratul (Nebucadneţar) a luat cuvântul şi a zis: Oare nu este acesta Babilonul cel mare pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele, şi spre slava măreţiei mele?” (Daniel 4:30).
El caută în mod continuu să-şi expună virtuţile. Exemplu tipic este fariseul din Luca 18:11: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta.”
El doreşte lauda semenilor săi: „Tu, dar, când faci milostenie, nu suna cu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii, în sinagogi şi în uliţe, pentru ca să fie slăviţi de oameni. Adevărat vă spun că şi-au luat răsplata” (Matei 6:2). „Toate faptele lor le fac pentru ca să fie văzuţi de oameni. Astfel, îşi fac filacteriile late, îşi fac poalele veşmintelor cu ciucuri lungi; umblă după locurile dintâi la ospeţe şi după scaunele dintâi în sinagogi. Le place să le facă oamenii plecăciuni prin pieţe, şi să le zică: Rabil Rabi!” (Matei 23:5-7).
El este gelos pe abilitatea altora: „În adevăr, când între voi sunt zavistii, certuri şi dezbinări, nu sunteţi voi lumeşti şi nu trăiţi voi în felul celorlalţi oameni?” (1 Corinteni 3:3).
El se laudă cu abilitatea sa şi îşi permite să se separe de alţii. Solomon spunea: „Să te laude altul, nu gura ta, un străin, nu buzele tale”(Proverbe 27:2).
Persoana cu adevărat mare este cea care are atitudinea corectă faţă de talanţii săi. El evaluează talanţii săi printr-o auto-examinare candidă şi cinstită. El îşi dezvoltă talanţii după cum l-a îndrumat Dumnezeu. El îi foloseşte şi-i înmulţeşte. El este nemulţumit de talanţii şi realizările sale: „Fraţilor, eu nu cred că l-am apucat (premiul) încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.”(Filipeni 3:13-14). El nu ţine cont de talanţii săi în estimarea sa proprie. El apreciază un compliment, dar în acelaşi timp îl dezapreciază puţin în inima sa proprie. El găseşte încântare în talanţii altora: „Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci în smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuşi” (Filipeni 2:3).
Să examinăm aşadar atitudinea noastră faţă de neajunsurile noastre, faţă de lucrurile mici ale slujirii şi faţă de capacităţile noastre proprii şi să căutăm adevărata umilinţă.
Singura noastră dorinţă să fie aceea de a fi mari înaintea lui Dumnezeu şi nu înaintea oameriiror. Domnul are nevoie de bărbaţi şi femei, tineri şi tinere care să aibă semnele adevăratei măreții.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă „Speranța” din Râmnicu Vâlcea