Care sunt particularitățile adevăratului creștinism? Iată câteva în lumina Sfintelor Scripturi:
- O naștere din nou sau regenerare.
Mântuitorul îi spune lui Nicodim, un fruntaș al iudeilor, care a venit la El noaptea: „Adevărat, adevărat îți spun, că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3). Traducerea Sfântului Sinod (București, 1968) redă diferit și spune că „dacă un om nu se va naște de sus”, ceea ce-i determină pe teologii respectivi să creadă că aici e vorba de botez.
Așadar, fără tainica naștere din nou, niciun om nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu (Ioan 3:5). „Nașterea din nou nu este deci „o invenție specială” a anumitor grupări creștine, ci este o premiză generală a vieții veșnice” (Io.1:13; 1Pe.1:33; 1 Io.2:29; 3:9; 4:7; 5:18).
Cuvântul grecesc poate fi tradus atât prin „din nou”, cât și prin „de sus”. Foarte probabil se face referire la ambele idei: nașterea necesară trebuie să aibă loc „de sus” (=de la Dumnezeu) și în același timp „din nou” (=pentru a doua oară – Ioan 1:12 și urm.).
Acest se naște arată caracterul radical al schimbării. În iudaism, prozelitul era considerat un nou născut; o dată cu intrarea lui în poporul lui Israel, pentru el începea o nouă existență, complet nouă, însă nu de la prozelit, ci de la israelit! Comparabilă cu acest caracter radical este viziunea lui Ezechiel a scheletelor care sunt însuflețite de Dumnezeu (Ez. 37). Viața cea veche, firească duce de la naștere la moarte. Nașterea din nou ceruă de Isus duce la viața veșnică.
Se face referire la această viață veșnică atunci când Isus spune că cel născut din nou va vedea Împărăția lui Dumnezeu. Israelitul spune adesea a vedea atunci când este vorba despre „a avea parte”. A vedea Împărăția lui Dumnezeu cuprinde întreaga existență veșnică viitoare: învierea, trecerea prin judecata de apoi, apartenența la grupul celor mântuiți, șederea cu Dumnezeu în noua creație, absența morții și a durerii (Apoc. 21:4 și urm.).
Prin aceasta, Nicodim este confruntat cu o taină pe care deocamdată nu poate să o descifreze.
Să mai medităm asupra unei idei: de ce a ajuns Isus să vorbească tocmai despre acest lucru. Nicodim a fost entuziasmat de autoritatea enigmatică a lui Isus (v.2). Poate că el s-a gândit și la întrebarea: de ce a venit Isus în această lume? Isus îi vorbește însă imediat despre propriul Lui viitor, despre problema dacă și cum poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Mai târziu, Isus va revela puțin și despre Sine. Însă, pentru Isus, lucrul hotărâtor în discuția cu Nicodim nu a fost să Se reveleze pe Sine, ci problema cum poate să-l mântuiască pe Nicodim și să-i dea viața veșnică.
În concluzie, adevăratul creștinism trebuie să aibă numai oameni născuți din nou sau de sus. „Căci dacă este cineva în Cristos este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus. Iată că toate lucrurile s-au făcut noi” (2 Cor. 5:17).
2. O creștere, pentru că este o poruncă dumnezeiască pentru cei cu adevărat credincioși. Apostolul Petru, în cea de-a doua epistolă a sa scria celor ce au căpătat o credință de același preț cu a lor: „ci creșteți în harul și în cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos” (2 Petru 3:18), „Creștinii trebuie să dea dovadă de tărie, iar harul și cunoștința lui Isus ne păzesc de rătăcire. Amândouă sunt elemente importante; de aceea trebuie să creștem în ele.” Aceasta se face prin lucrarea lui Dumnezeu, care este singurul care dă în dar creșterea („aşa că nici cel ce sădeşte, nici cel ce udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care face să crească.” – 1 Corinteni 3:7). Prin aceasta, biserica devine și mai conștientă cât de importante sunt harul și cunoștința („Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al* cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” – Filipeni 3:8) lui Isus: propria neputință și dragostea copleșitoare a lui Isus. De creștere ține să recunoaștem cine este stăpânul nostru (Filipeni 2:10 și urm.) și cui îi datorăm mântuirea noastră: Isus. A crește nu înseamnă să acumulăm și mai multe cunoștințe despre Dumnezeu, ci să-L iubim mai sincer și să-i producem bucurie. Creșterea implică rod (Gal. 5:22; 1 Cor. 3:5-11; 2 Cor. 9:6-11). Biserica crește așa cum se ridică o clădire ca să devină un templu (Ef. 2:20 și urm.), acolo unde sunt propovăduite Cuvântul și gândurile mântuitoare ale lui Dumnezeu și unde El este proslăvit; de asemenea, biserica crește ca un trup, Capul devenind tot mai important și cu tot mai mare influență (Ef. 4:15 și urm.; Col. 2:19). Prin aceasta biserica nu este întărită numai în sine, ci și în sens misionar (Fapte 6:7; 7:17; 12:24).Creșterea trebuie să fie și în credință. „Apostolii au zis Domnului: Mărește-ne credința! Și Domnul a zis: Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice dudului acestuia : Dezrădăcinează-te și aruncă-te în mare și v-ar asculta” (Luca 17:5-6). Pavel mulțumește fraților din Tesalonic și pentru credința acestora care „merge mereu crescând”.(2 Tes. 1:3) Unul din mijloacele de creștere este laptele Cuvântului. Căci spunea apostolul Petru în acest sens: „ca niște prunci născuți de curând să doriți laptele duhovnicesc și curat, pentru că prin el să creșteți spre mântuire.”(„1 Petru 2:2). Scopul creșterii este de a ajunge la înălțimea lui Cristos și de a ajunge cu toții „la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Cristos.”(Efeseni 4:13)
3. O haină nouă (Isaia 61:10)
Haina cea nouă este haina mântuirii și mantaua dreptății. Profetul Isaia spunea: „Mă bucur în Domnul și sufletul Meu este plin de veselie în Dumnezeul Meu; căci m-am îmbrăcat cu hainele mântuirii, M-a acoperit cu mantaua izbăvirii, ca pe un mire împodobit cu o cunună împărătească și ca o mireasă, împodobită cu sculele ei.” (61:10)
„Mesia se situează în fruntea laudelor înălțate de rămășița sa împărătească. El celebrează hainele glorioase ale mântuirii și neprihănirii cu care Dumnezeu i-a împodobit.”4
Hainele credinciosului înainte de întoarcerea la Dumnezeu erau haine murdare, mânjite. În Apocalipsa citim că în Sardes era „câteva nume, care nu ți-au mânjit hainele” (3:4).
Credinciosul, înainte de întoarcere, avea haine străine. Cuvântul Domnului spune că „în ziua jertfei Domnului voi pedepsi pe voievozii și fiii împăratului și pe toți cei ce poartă haine străine.” (Țefania 1:8).
Aceste haine mai sunt apoi și nepotrivite. În pilda nunții fiului de împărat venise unul care nu avea haină de nuntă. Când a intrat împăratul să-și vadă oaspeții, l-a zărit și l-a întrebat cum a intrat fără să aibă haine de nuntă. Omul acela a amuțit. La ordinul împăratului a fost legat și aruncat afară unde este plânsul și scrâșnirea dinților (Matei 22:11-13).
Biblia ne mai spune că hainele acestea mai sunt și vechi. Iar Domnul Isus făcea o referire în acest sens: „Nimeni nu pune un pietec de postav nou la o haină veche; pentrucă și-ar lua umplutura din haină și ruptura ar fi mai rea (Mat. 9:6).
Apoi Petru vorbește despre „hainele răutății” și-i îndeamnă pe frați să se poarte ca niște oameni slobozi, fără să facă din slobozenia aceasta o haină a răutății (1 Petru 2:16).
După întoarcerea la Dumnezeu, credinciosul este îmbrăcat cu o haină nouă. Spuneam că Isaia o numește haina mântuirii. Alți autori biblici folosesc și alte denumiri pentru haina cea nouă. Astfel evanghelistul Luca, în pilda cu întoarcerea fiului risipitor, folosește denumirea de „hainele cele bune” (Luca 15:22).
În Apocalipsa citim despre „haine albe” cu care va fi îmbrăcat cel ce va birui (3:5). Chiar și Eclesiastul avea idee de astfel de haine și sfătuiește: „Hainele să-ți fie albe în orice vreme” (9:8).
Aceste haine sunt curate pentru că au fost spălate și albite în sângele Mielului (Apoc. 7:14).
Ele sunt de in subțire, strălucitor și curat. Inul subțire reprezintă faptele neprihănite ale sfinților (Apoc. 19:8).
Isaia le mai descrie ca fiind „haine de laudă”. Acestea vor fi date de Mesia în locul unui duh mâhnit pentru ca cei ce le primesc să fie numiți „terebinți ai neprihănirii”, „un sad” al Domnului ca să slujească spre slava Lui (Isa. 61:3). Aceasta se va întâmpla doar la a doua venire a Sa.
Iar psalmistul David, atunci când îi sfătuiește pe credincioși să se închine înaintea Domnului și să dea slava cuvenită Numelui Său, aceștia trebuie să fie îmbrăcați „cu podoabe sfinte” (Ps. 29:2).
4. O viață radiantă („Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.” – Matei 5:16)
Domnul Isus spunea în predica de pe munte: „Tot așa să lumineze și lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune și să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Mat. 5:16).
Aici este avizat un scop general al întregii istorii a mântuirii și în același timp cel mai profund scop al creării omului. Din punct de vedere istoric și existențial, avem aici un punct culminant aproape fără egal. În mod izbitor, evanghelistul Matei vorbește din nou în stil ionian. Chiar și în ce privește alegerea cuvintelor, textul este înrudit cu Ioan 15:8: „Dacă aduceți mult rod prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; și voi veți fi astfel ucenicii Mei”. „În multe texte importante ale Evangheliei după Matei vom observa că între textele lui Matei și Ioan există o armonie demnă de admirat.”
Isus folosește aici un imperativ: Tot așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor. Cuvântul grecesc tradus prin „așa” poate avea diferite nuanțe : „în felul acesta”, sau „în așa măsură”, sau „de aceea”, sau „ca urmare”. Pentru ultima variantă, efectul motivat corespunde cel mai bine cu logica ideilor. Isus ne cheamă să aprobăm și să preluăm misiunea lui Dumnezeu.
Primul scop amintit nu este în nici un caz cel mai important, dar este totuși necesar, având în vedere scopul final: ca ei să vadă faptele voastre bune. Așadar, a fi lumina lumii înseamnă în primul rând a face fapte bune. Ca și creștini evanghelici, suntem receptivi și sensibili. Dacă deschidem Concordanța biblică, ne va surprinde următoarea stare de fapt: toate cărțile Bibliei cer fapte bune și foarte multe texte, chiar și Pavel, sunt de părere că la judecata finală vom fi judecați după faptele noastre (cf. de ex. Mat. 16:27; 1 Cor. 3:13; 2 Cor. 5:10; 9:8; Col. 1:10; 2 Tim. 3:17; Tit. 2:7; 1 Pe. 1:17; Evr. 13:21; Iac. 2:17; Apoc. 2:5; 14:13; 20:12; 22:12). În orice caz, două lucruri rămân în picioare: faptele bune ale Noului Testament sunt roade ale credinței și nu devin niciodată mijlocul prin care să obținem har de la Dumnezeu. Putem formula și invers: abia cine a dobândit har, poate să facă fapte bune. Dar acela trebuie să le și facă, și anume, fapte care să reziste și în focul distrugător al judecății (1 Cor. 3:11 și urm.). Aici nu contează faptele mari, ci faptele făcute în Duhul Sfânt și faptele de credincioșie (1 Cor. 4:12). Dacă – aceasta este logica lui Isus în Matei 5:13 și urm. – Tatăl vă încredințează o misiune și vă dă și puterea Sa, atunci lăsați-L să lucreze prin voi. Faptele bune ale ucenicilor sunt „statția de trecere” spre ultimul și cel mai înalt scop, la care ne vom referi în continuare.
Înțelegem conținutul acestor cuvinte numai dacă vedem în ele ambele aspecte: misiunea și promisiunea. Isus tocmai vorbise despre efectele firești ale calității de ucenic. Ele sunt naturale deoarece Dumnezeu se află în spatele lor. Acum, Isus promite că ascultarea are ca efect dăruit de Dumnezeu faptul că apar fapte cu adevărat bune, ca roade.
Însă, faptele bune sunt numai „stația de trecere”. Abia acum apare scopul final: și să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. Această slăvire este asociată cu numele de tată.
5. Un caracter în construcție („De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă.” – Matei 7:24) Isus explică aceasta printr-o pildă ușor de ținut minte. „De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face îl voi asemăna cu un om care și-a zidit casa pe stâncă.” Perechii de cuvinte „aude” și „face” îi corespunde perechea „zidit” și „stâncă”. Pentru a dura trebuie să existe ambele elemente. Remarcăm aici însă două puncte. Primul, deosebit de important, este că Isus apelează la înțelepciunea ascultătorilor Săi. Prin urmare, nu este o chestiune de sentiment, pe care cale să apucăm, ci de voință chibzuită, care cântărește consecințele. Părerea că religia ar fi o chestiune de sentiment sau problema unui anumit „tip”, este așadar nejustificată. Unirea cu Isus ia naștere prin întrepătrunderea misterioasă a harului divin și a voinței umane (Filipeni 2:12-13). Al doilea punct care se remarcă aici este că Isus se folosește din nou mult de Vechiul Testament. Metafora despre ploaie și despre vânturi, despre casă și despre prăbușire provine din Ezechiel 13:10-15. Acest context vechi testamental clarifică faptul că ploaia, vântul și prăbușirea sunt expresii ale judecății divine. Prin urmare, Isus indică și spre proba hotărâtoare a unei vieți reușite, respectiv dacă aceasta poate sau nu poate rezista la judecata lui Dumnezeu.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă „Speranța” din Râmnicu Vâlcea