„Acum dar rămân aceste trei lucruri: credința, speranța și dragostea.” – 1 Corinteni 13:13
Speranţa este unul din cei trei piloni ai credinţei creştine. În textul original al Noului Testament este folosit cuvîntul elpis, iar verbul are forma elpizein — a spera. Adevăratul caracter creştin în construcţie trebuie să aibă la bază un fundament solid bazat pe aceşti trei piloni menţionaţi în citatul din 1 Corinteni 13:13. La foarte mulţi credinţa este moartă, speranţa nu există iar dragostea s-a răcit. În situaţia aceasta, ei sunt precum casa zidită pe nisip din Predica de pe munte (Matei 7:26-27). Construcţia nu are nici un pilon, iar lucrarea este zadarnică.
Pe speranţă, împreună cu credinţa şi dragostea, se întemeiază întreaga credinţă creştină. Speranţa face parte integrală din virtuţile creştine, dar pentru cei necredincioşi ea este un lucru imposibil. Apostolul Pavel, scriindu-le credincioşilor din Efes în primul veac, îi sfătuia să-şi aducă aminte că:„ în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2:12). Numai creştinul adevărat poate fi caracterizat prin optimism cu privire la lume. Numai cel credincios poate să spere şi să învingă toate vicisitudinile pe care le oferă viaţa de pe acest pămînt. Numai credinciosul adevărat poate să privească moartea cu seninătate şi calm.
Să examinăm în lumina Sfintelor Scripturi ale Noului Testament şi să vedem în ce consta această speranţă creştină care trebuie să fie un pilon al credinţei.
În primul rînd, ea este speranţa învierii morţilor. Ideea aceasta străbate în mod consecvent întreg Noul Testament. Apostolul Pavel afirma în faţa Sinedriului că era dat în judecată din pricina nădejdii în învierea morţilor (Faptele 23:6; 26:6). Pe tesaloniceni îi sfătuieşte să nu fie în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu se întristeze ca ceilalţi care n-au speranţă (1 Tesaloniceni 4:13). Petru, apostolul, afirmă în prima sa epistolă că „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, ne-a născut din nou… la o speranţă vie” (1 Petru 1:3). Apostolul Ioan de asemenea în prima sa epistolă afirma că „oricine are speranţa aceasta în El, se curăţeşte după cum El este curat.” (1 Ioan 3:3). Întorcându-ne la finalul epistolei întîi a lui Pavel către Corinteni, acesta făcea afirmaţia că: „Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus speranţa în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” (1 Corinteni 15:19).
Am făcut multe studii sociologice şi teste pe bază de credinţă, am întrebat sute de subiecţi dacă au speranţă în învierea morţilor, dar răspunsurile au fost toate negative. Nici unul pozitiv. Toţi afirmau în diverse feluri: „Cine mai ştie?” sau „Nu s-a întors nimeni din lumea de dincolo să ne spună cum e acolo”. Aceştia sunt cei care îşi zidesc casa pe nisip. În vreme de furtună aceasta se prăbuşeşte.
În al doilea rînd, ea este speranţa unei noi dispensaţii. „Fiindcă avem dar o astfel de nădejde, noi lucrăm cu multă îndrăzneală” (2 Corinteni 3:12). Câtă vreme oamenii se considerau conduşi după lege, nu simţeau nimic altceva decît disperarea, pentru că nu există nimeni care să poată să se supună şi să satisfacă Legea perfectă a lui Dumnezeu. Dar când vedem că tonalitatea religiei nu este legea, ci dragostea, se naşte o nouă speranţă. Pe bună dreptate spunea Pavel galatenilor că „înainte de venirea credinţei, noi eram sub paza Legii, închişi pentru credinţa care trebuia să fie descoperită. Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă.” (Galateni 3:23-25) „Voi, care voiţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v-aţi despărţit de Hristos; aţi căzut din har.” (Galateni 5:4).
În al treilea rînd, ea este speranţa îndreptăţirii. „Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii.” (Galateni 5:5) La Pavel îndreptăţirea sau justificarea înseamnă o relaţie corectă cu Dumnezeu. Când un om consideră religia ca pe o lege, el trebuie să fie întotdeauna în situaţia de a nu reuşi să-şi îndeplinească obligaţiile faţă de Dumnezeu, şi de aceea, cu un sentiment de teroare faţă de Dumnezeu. Dar mesajul lui Isus Hristos îi permite unui om să intre într-o nouă relaţie cu Dumnezeu, relaţie din care a dispărut teroarea şi în care a apărut o încredere asemănătoare cu cea a copiilor.
În al patrulea rînd, ea este speranţa gloriei lui Dumnezeu. „Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.” (Rom. 5:2). Ea este speranţa că nu vom mai vedea gloria lui Dumnezeu ca prin ceaţă sau ca printr-o oglindă întunecată. Este certitudinea că va veni ziua când vom vedea gloria lui Dumnezeu şi vom fi îmbrăcaţi cu ea.
În al cincilea rînd, ea este speranţa mântuirii. Aceasta are două aspecte:
Este încrederea siguranţei în această lume (2 Corinteni 1:10), nu în sensul protecţiei de necazuri şi pericole, ci în sensul independenţei de ele.
Este încrederea siguranţei în lumea viitoare. Este speranţa siguranţei în mijlocul pericolelor de pe pământ şi speranţa de a fi salvaţi de Judecata lui Dumnezeu.
În al şaselea rînd, ea este speranţa vieţii veşnice (Tit 1:2, Tit 3:7). În Noul Testament cuvântul eternaccentuează întotdeauna, nu durata ci calitatea vieţii. Etern este cuvântul care descrie orice-I este caracteristic lui Dumnezeu. Viaţa veşnică este felul de viaţă pe care o trăieşte Dumnezeu. Speranţa credinciosului este că într-o zi va împărtăşi şi el împreună cu Dumnezeu acelaşi fel de viaţă.
În al şaptelea rînd, ea este speranţa celei de a doua veniri triumfătoare a lui Hristos. (Tit 2:13; 1 Petru 1:13; 1 Ioan 3:3) A doua venire nu este o doctrină la modă astăzi, dar ea păstrează acest mare adevăr — că istoria se îndreaptă spre ceva, că ea nu este un fir fără nod, nici o colecţie întîmplătoare de evenimente fără însemnătate şi fără legătură între ele. Există un final. Credinciosul este un om care consideră că atât el însuşi, cât şi toată viaţa se îndreaptă spre un ţel.
Ca o concluzie, ea este o speranţă pusă în cer. (Coloseni 1:5) Cu alte cuvinte, ea anticipează ceva ce este pregătit pentru credincios şi acel ceva nu este la voia întîmplării şi a schimbării vremurilor, ci este în păstrarea lui Dumnezeu; şi de aceea ea va fi împlinirea planului lui Dumnezeu şi împlinirea tuturor speranţelor şi visurilor sufletului omenesc.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea