Există şi creştini nefericiţi? Desigur că da. Atunci când are loc eşecul. Am văzut cauzele eşecului în viaţa creştină în capitolele anterioare. Cum sunt creştinii fericiţi? În Psalmul 1 citim despre omul care cugetă zi şi noapte la legea Domnului şi nu are părtăşie cu cei batjocoritori. El este comparat cu un pom lângă izvoare care-şi dă rodul la timpul potrivit.
Iată că după sute de ani, Cel care în trecut a vorbit prin profeţi, ţine acum o prelegere despre caracterul creştinului în binecunoscuta Predică de pe Munte. Primele 12 versete ale capitolului 5 prezintă cuvintele Marelui Învăţător care desigur vin de la Dumnezeu, descopăr calea fericirii. Fericirea se găseşte nu în ceea ce avem, ci în ceea ce suntem.
Această fericire aparţine fiecărui caracter care se aseamănă cu Cristos. Să privim mai întâi la:
- Creștinul fericit este sărac cu duhul („Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!” – Matei 5:3). Nu sărac spiritual, pentru că prin sărăcia lui Cristos el este făcut bogat. Duhul smerit este pus să locuiască în el de către Dumnezeul harului şi al slavei (Căci aşa vorbeşte Cel Preaînalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie, dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.” – Isaia 57:15). El (Isus), spune Gerhand Maier, se referă la „cei care sunt apăsaţi de povara vinei proprii sau a vinei altora şi care îşi recunosc sărăcia lăuntrică înaintea lui Dumnezeu. Este vorba de cei care vin la Dumnezeu cu mâinile goale. Aşadar, chemarea primei fericiri îi invită la Dumnezeu pe păcătoşii cu inima zdrobită şi cu duhul smerit. Darul divin pe care-l promite Isus păcătoşilor cu inima zdrobită este apartenenţa la împărăţia lui Dumnezeu”.
Ferice, care apare la începutul fiecărui verset, denotă binecuvântarea, pe cel care o primeşte şi darul divin acordat. Cu acest strigăt prorocii i-au atras pe oameni la Dumnezeu (Ieremia 17:7; Psalmul 1:1; Psalmul 119:1; Psalmul 146:5; Proverbe 8:34).
Cine sunt săracii în duh? Traducerea produce probleme deoarece există mai multe variante. Gramatical este posibilă traducerea: „cei săraci prin duhul”; „cei săraci pentru duhul”; „cei săraci în ce priveşte duhul”.
Apoi termenul poate fi înţeles în moduri diferite: sărăcia exterioară din motive de credinţă, cei cu duhul zdrobit, căci nenorocirea vine prin păcat şi urmările lui. Domnul Isus nu-i numeşte fericiţi pe cei sărăci material, ori nedreptăţiţi politic, ori social. Fericirea nu este valabilă nici pentru viaţa monahală cu jurământul sărăciei, nici pentru cei săraci în daruri ale duhului uman sau ale Duhului divin.
Prin credinţă aparţinem împărăţiei lui Dumnezeu. Credinciosul primeşte Duhul Sfânt prin care se naşte şi se formează omul nou.
2. Creștinul fericit plânge („Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi!” – Matei 5:4)
Nu de frica pierderii împărăţiei, ci după orice care umbreşte mai marea lui creştere în chipul lui Cristos; asupra păcatelor altora; asupra duşmanilor crucii. „Aceasta are legătură directă cu statul Israel din zilele lui Cristos; era o condiţie a decăderii morale şi naţionale. Unii erau indiferenţi, alţii rebeli şi mândri. Pentru astfel de oameni, Cristos n-avea binecuvântare. Dar, pentru cei care deplorau răul acelor timpuri exista mângâierea în Evanghelia lui Cristos. Cristos aduce consolare celor care plâng pentru păcat. Lor le aduce iertare. El îi mângâie pe cei care deploră relele societăţii prin introducerea unei speranţe a frăţiei umane. El îi consolează pe cei care plâng pentru cei care au murit, prin revărsarea luminii asupra vieţii de dincolo de mormânt.”
În Isaia 61:2, citim despre misiunea lui Mesia de a-i „mângâia pe cei întristaţi”. La fel şi în Psalmul 126:5 este afirmată convingerea.
Ca ucenici ai lui Isus dintre neamuri putem spune împreună cu apostolul Pavel: „Lui, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos” (Romani 5:1).
3. Creștinul fericit este blând („Ferice de cei blânzi, căci ei vor moşteni pământul!” – Matei 5:5)
El nu s-ar asemăna cu Stăpânul său dacă n-ar fi blând şi smerit cu inima (Matei 11:29), nu răspunzând cu rău pentru rău, ci procedând cu înţelepciune (Matei 5:39).
„Cei blânzi, scrie Matthew Henry, sunt cei care se predau liniştiţi lui Dumnezeu, Cuvântului Său, care urmează sfaturile Sale şi care sunt blânzi cu toti oamenii (Tit 3:2); care pot să suporte provocarea fără a se aprinde din cauza ei; Sunt fie liniştiţi sau dau un răspuns cu calmitate; ei pot fi reci când alţii sunt fierbinţi; iartă mai degrabă douăzeci de injurii decât să se răzbune o singură dată.”
Pentru toţi aceştia, Psalmul 37:11 este cheia pentru înţelegerea versetului. Traducerea grecească a acestui psalm conţine termenul „blânzi” care ţinteşte spre Matei 5:5. În textul ebraic citim însă: „Nenorociţii vor moşteni ţara…”. Care este explicaţia? În Psalmul 37 este descrisă soarta oamenilor lui Dumnezeu asupriţi de păgâni, cei drepţi neopunându-se, ci spunând: „Taci înaintea Domnului şi nădăjduieşte în El” (Psalmul 37:7). Oamenii lui Dumnezeu stăruiesc deci în blândeţea lor față de cei care îi chinuie, dar în acelaşi timp ei sunt nenorociţii care suferă datorită acestor chinuri. Aceşti oameni se încred în Dumnezeu, în necazurile lor (Geneza 26:15).
În cazul primelor două categorii, povara a apărut din vină proprie. Aici, în cea de-a treia, vina este a altora. Dar în cazul acestora există încredere în Dumnezeu. Această încredere este răsplătită din belşug cu moştenirea escatologică. Nu este vorba de onorarea performanţei religioase, ci de împlinirea speranţei celor care suferă sau cum spune Pavel de „o greutate veşnică de slavă în comparaţie cu un necaz vremelnic şi relativ uşor” (2 Corinteni 4:17).
4. Creștinul fericit flămânzeşte si însetează („Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Matei 5:6)
Nu după plăceri şi păcat sau lucruri lumeşti, ci după neprihănire, neprihănirea lui Dumnezeu. O astfel de sete după neprihănire aparţine doar omului nou.
William Barclay arată că „fericirea aceasta este în realitate o întrebare şi o provocare. Ca efect întrebarea cere pentru a afla cât de mult dorim bunătate. O dorim tot aşa de mult cât o doreşte un om care e mort de foame sau tot aşa de mult cât doreşte apa un om care moare de sete.”
Fericiţii din această categorie nu sunt mulţumiţi cu o bunătate parţială, ci cei care flămânzesc şi însetează după bunătatea, care este totală.
Oamenii din această categorie vor să fie eliberaţi de vină înaintea lui Dumnezeu (Psalmul 119:123). Dorinţa lor este sinceră şi reală. O formă a acestei înfometări ar putea să fie, de exemplu, recunoaşterea lucidă şi repetată că viaţa nu mai poate fi trăită ca înainte.Cum poate fi un om perfect curat, dacă el abia înfometează şi însetează după neprihănire?
Nu o analiză psihologică ne va ajuta, ci voinţa care ne marchează şi de care suntem capabili. Se simte pe noi că Dumnezeu ne-a eliberat de vină, însă nu se vede încă absolut clar şi obiectiv. Pavel spune că Isus îşi va prezenta abia la sfârşit Biserica „fără pată şi fără zbârcitură” (Efeseni: 5:27; Coloseni 1:22).
5. Creștinul fericit este milostiv („Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!” – Matei 5:7).
El este încântat să arate milă pentru că el însuşi are parte de mare milă care i-a fost de altfel arătată. Cristos s-a rugat pentru duşmanii Lui, aşa face şi el.
Lucrul acesta îl subliniază şi Martyn Lloyd Jones: „Din cauză că au avut parte de milă, ei sunt milostivi. Trăind în această lume, cădem în păcat. Când acest lucru se întâmplă, avem nevoie de milă şi parte de ea.”
Harul lui Dumnezeu este cel care ne face cu adevărat milostivi. Cei ce nu înţeleg harul lui Dumnezeu nu sunt în Cristos, sunt încă în păcatele lor, nu sunt iertaţi.
Milostiv este cel care dă un ajutor plin de dragoste, care este motivat de nevoia altuia. Sensul se lărgeşte ocazional aproape până la dragostea pentru om. Milostivii nu au numai o dispoziţie miloasă, ci acţionează efectiv cu milă. Ei fac voia lui Dumnezeu şi împlinesc poruncile Lui.
6. Creștinul fericit este cu inima curată („Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!” – Matei 5:8)
Inima lui este în relaţie corectă cu Dumnezeu. Este predat în întregime voii sfinte a lui Dumnezeu. Îşi găseşte încântare în tot ce-I place Lui. Este curăţit prin sânge şi deschis spre lumină.
„Celor cu inima curată, spune W. MacDonald, li se dă asigurarea că Îl vor vedea pe Dumnezeu. O persoană cu inima curată este cea dominată de mobiluri curate, gânduri curate, un gest curat.”
Expresia „vor vedea pe Dumnezeu” poate fi înţeleasă în mai multe feluri. Mai întâi, cei cu inima curată Îl vor vedea pe Dumnezeu încă de pe acum prin părtăşia în Cuvânt şi în Duh. În al doilea rând, acestora Domnul li se arată uneori într-o viziune supranaturală. În al treilea rând, ei Îl vor vedea pe Dumnezeu în persoana lui Isus Cristos, la revenirea Sa. În al patrulea rând, ei Îl vor vedea pe Dumnezeu în veşnicie.
Isus continuă aici pe linia unei afirmaţii din VT (Psalmul 24:4). Cei cu inima curată capătă binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii.
Ei au dreptul să locuiască veşnic în cetatea noii creaţii a lui Dumnezeu. David cere ca Dumnezeu să zidească în el o inimă curată. (Psalmul 51:12; Psalmul 73:1). Cu aceasta se ajunge la aşteptarea escatologică (Ezechiel 36:26; Ieremia 31:33).
Cel cu inima curată s-a dăruit pe deplin lui Dumnezeu cu toată viaţa Lui.
7. Creștinul fericit face pace („Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!” Matei 5:9)
El iubeşte pacea pentru că el are pacea lui Dumnezeu care și guvernează inima. El caută să găsească pace prin a-i îndemna pe oameni să se împace cu Dumnezeu.
Beniamin Fărăgău scoate în evidenţă în comentariul său la Matei pe: „Cel care a fost pionierul lucrării de împăciuire, lucrare făcută cu preţul vieţii Sale, Cel care prin lucrarea Sa a făcut posibilă această lucrare de împăciuire şi care la înălţarea Sa la cer, ne-a încredintat-o nouă, Biserica Lui.”
Mai departe, autorul citat mai sus specifică faptul că „toţi care vor să se cheme fii ai lui Dumnezeu trebuie să ducă mai departe lucrarea Lui subordonând totul acestei lucrări.”
Isus a văzut mişcarea de revoltă din timpul Său şi luptele care au dus în final la devastatorul război iudeo-roman dintre anii 66-73 d.Cr., el respinge instaurarea prin forţă a Împărăţiei lui Dumnezeu. Făcătorii de pace se încred în Dumnezeu. De aceea Isus îi fericeşte pe toţi cei care au o asemenea încredere.
Înţelegem de aici că ne este interzisă orice realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ prin forţele noastre proprii. Acolo unde s-a pus mâna pe sabie au fost consecinţe nefaste (cruciadele, luptele hughenoţilor, războiul de 30 de ani şi altele).
8. Creștinul fericit suferă persecuţia („Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor! Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră!” Matei 5:10-11)
Dacă vreun om doreşte să trăiască cu evlavie, el trebuie să sufere persecuţia. „Ei m-au prigonit pe Mine; ei vă vor prigoni pe voi.” Aceste caracteristici ne prezintă un portret adevărat al vieţii lui Isus Cristos. Te asemeni tu cu El?
„Persecuţiile sau prigoanele sunt o continuare a ceea ce s-a experimentat de către slujitorii lui Dumnezeu din V.T. Cum au provocat persecuţii oameni cu astfel de trăsături de caracter frumoase?” Răspunsul ni-l dă Ioan: „Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, pentru ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:20; vezi cap.7; 15:19).
Motivul prigoanei a fost şi este viaţa trăită după voia lui Dumnezeu, strădania de a fi fără vină înainta Lui. Ne gândim la norul de martori din Evrei 11, martirii NT (Pavel, Petru, Ştefan, Iacov, Ioan), anonimi din 1 Pe.3:14, secolele II, III cu împăraţii romani, Reforma, dictaturile nazistă şi comunistă sau de alt tip.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea