Există un grup de cuvinte în Noul Testament care au ajuns să fie un fel de rezumat, al atitudinii creștine față de lume. Ele toate descriu o persoană care este un peregrin, un vizitator, un străin și nu un locuitor stabil într-un loc.
Primul dintre aceste cuvinte este cuvântul „xenos”. În limba greacă clasică, „xenos” înseamnă „străin”; el este în contrast cu „polites”, „cetățean” al țării, cu „epichorios”, un „locuitor” al țării, și cu „endemos”, un „indigen” al țării. El poate să însemne chiar un „călător” și un „refugiat”. În toate traducerile românești, cele trei cuvinte sunt redate prin „străin”.
În Noul Testament, el este folosit referitor la „străinul” din pilda căruia i s-a dat și, respectiv, nu i s-a dat ajutor (Matei 25:35, 38, 43, 44). Ogorul care s-a cumpărat cu banii sângelui, pe care Iuda Iscarioteanul i-a aruncat înapoi preoților, devine un loc pentru îngroparea „străinilor”. (Matei 27:7). Pavel a captat atenția atenienilor pentru că el propovăduia niște „dumnezei străini” (Faptele apostolilor 17:18). Cetățenii din Atena și „străinii” care locuiau acolo erau fascinați de toate lucrurile noi (Faptele apostolilor 17:21). Înainte de convertirea neamurilor de către Pavel, cei care făceau parte dintre neamuri erau „străini” de legămintele făgăduinței (Efeseni 2:12), dar acum nu mai sunt străini.
Acelora cărora le-a fost scrisă Epistola către Evrei trebuie să se ferească de doctrine „străine” (Evrei 13:9). Petru le spune prietenilor săi să nu considere lucrurile care li se întâmplă lor ca pe o experiență „străină” (1 Petru 4:12). Ioan face un contrast între frați și „străini” (3 Ioan 5). Dar pasajul cel mai concludent pentru semnificația acestui cuvânt în gândirea creștină este pasajul din Evrei unde patriarhii sunt numiți „străini” și „peregrini” toată viața lor (Evrei 11:13). Chiar astfel stând lucrurile, creștinul este un „xenos”, un străin în această lume.
În lumea antică, „străinul” nu se simțea confortabil. În papirusuri, un om scrie că el este disprețuit de toți, motivând „pentru că sunt un xenos, străin.” Altcineva scrie acasă ca să le comunice rudelor sale: „Nu vă îngrijorați în legătură cu mine pentru că personal, sunt familiarizat cu aceste locuri și nu sunt xenos, străin, aici.” Un altul scrie: „Este mai bine pentru voi să fiți în casele voastre proprii, oricum ar fi ele, decât să fiți epixenes, adică într-o țară străină.” În lumea antică, cluburile în care membrii se întâlneau pentru a lua masa împreună erau foarte obișnuite; iar aceia care se așezau erau împărțiți în sundeipnoi, membri, și xenoi, străini, care sunt oaspeți numai pentru că li se îngăduia să fie, doar din politețe. Un soldat mercenar care servea într-o armată străină era un xenos, un străin (Xenofon, Anabasis 1.1.10). În Sparta, „străinul”era în mod automat considerat ca și „barbar”. „Xenos” și „barbaros” însemnau unul și același lucru (Herodot 9:11).
Avem aici așadar, adevărul conform căruia, în această lume, creștinul este întotdeauna un străin; în această lume el nu este niciodată acasă; el nu poate niciodată să considere această lume ca și locuința sa permanentă. Și tocmai din această cauză va exista întotdeauna posibilitatea ca el să fie înțeles greșit, să fie considerat o persoană străină, care urmează o cale ciudată, ce nu coincide cu calea celorlați oameni. Cât timp este lume, creștinul trebuie să rămână un străin în ea, pentru că cetățenia lui este în cer. (Filipeni 3:20).
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea