Care sunt riscurile credinței?

„Căci pentru lucrul lui Cristos a fost El (Epafrodit) aproape de moarte și și-a pus viața în joc, ca să lipsească ce lipsea slujbei voastre pentru mine.” (Filipeni 2:30)

Multe lucruri sunt clădite pe credinţă: unele sisteme economice (credite, cecuri), şcoli particulare, creştinismul. Despre credinţă citim la Evrei 11:1 că aceasta „este o încredere neclintită în cele nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Iar apostolul Pavel, scriindu-le corintenilor afirma că „umblăm prin credinţă, nu prin vedere”. (2 Corinteni 5:7).

Credinţa este legată de viitor, dar viitorul este nesigur. Prin urmare, putem spune că credinţa ia o şansă, credinţa riscă, credinţa se aventurează, credinţa se hazardează. Ca şi creştin individual şi congregaţie ne punem întrebarea: Ne jucăm rolul de credincioşi cu siguranţă sau doar vrem să ne aventu­răm?

Cât de mare este numărul celor care văzând riscurile şi urmările nu fac nimic. De ce şi-ar pune viaţa în joc? De ce ar fi aproape de moarte ca Epafrodit? Ca să fie siguri că nu li se întâmplă vreun rău, ei nu fac nimic. Dar se numesc credincioşi. Eu sunt întocmai ca un fermier din Georgia care într- un an n-a mai plantat nimic. N-a plantat bumbac din cauza buruienilor; porumb din cauza secetei; cartofi din cauza insectelor. Se temea de toate aceste consecinţe. Răspunsul lui a fost că a acţionat la sigur. Era evident un punct de vedere.

Având în vedere riscurile credinţei menționate mai sus, vom privi întâi la:

1. Riscurile câştigării lui Hristos

Pentru a deveni creştin se cere o credinţă mare. Trebuie să înţelegem necesitatea credinţei: „De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veți muri în păcatele voastre”(Ioan 8:24). Sunt cuvintele Domnului Isus care scot în evidenţă caracterul necesar al credinţei. Apostolul Pavel condiţionează mântuirea de două lucruri: credinţă şi mărturisire, atunci când le scria fraţilor din Roma: „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”(Romani 10:9). Iar fraţilor din Galatia le mai spunea: „Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu prin credinţa în Hristos Isus.” (Galateni 3:26).

Dar credinţa nu trebuie doar să fie necesară, ci să aibă şi un caracter activ. Pentru că aşa cum sublinia Iacov în epistola sa: „Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi”(Iacov 2:17). Domnul Isus scotea în evidenţă şi nece­sitatea unei credinţe jertfitoare când se adresa ucenicilor Săi: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Matei 16:24).

Această credinţă implică hazarduri şi riscuri. Primul dintre acestea este hazardul înstăririi: „Căci spunea Domnul Isus – am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mamă-sa şi pe noră de soacră-sa, şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui. Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine, şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.”(Matei 10:35-37). Aceeaşi idee a surprins-o și evanghelistul Luca în relatarea sa: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţi săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Există apoi hazardul nesigu­ranţei. Amintim presiunile eco­nomice aplicate creştinilor în diverse perioade de timp, ţări, regimuri, pierderi de slujbe din cauza credinţei adevărate.

Menţionăm pe lângă aceasta şi hazardul dispreţului. Totuşi Domnul Isus le adresează cuvinte de încurajare celor dispreţuiţi: „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră.”(Matei 5:11). Iar apostolul Ioan continuă: „Nu vă miraţi fraţilor, dacă vă urăşte lumea.”(1 Ioan 3:13).

Vom da câteva exemple de persoane care s-au hazardat pentru a-L câştiga pe Cristos. Primul este slăbănogul adus de patru inşi (Marcu 2:1-12). El a riscat indignarea mulţimii, neplăcerea proprietarului casei al cărei acoperiş a fost spart, dispreţul cărturarilor. Alt exem­plu este al femeii cu scurgere de sânge (Marcu 5:25-34). Ea a riscat neplăcerea mulţimii, stingheala din cauza bolii ei, etc.

Îl aveau apoi pe apostolul Pavel ca exemplu pentru a-L câştiga pe Cristos. El şi-a hazardat prietenii, familia, securitatea economică, viaţa, „toate lucrurile”, pentru a-L câştiga pe Isus Cristos. În acest sens, a scris el fraţilor din Filipi: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos. Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca gunoaie ca să câştig pe Cristos.” (Filipeni 3:7-8).

Este un motiv bun să rişti totul pentru Cristos. Există un risc mult mai mare în a nu de­veni creştin, căci se întreba Domnul Isus când vestea pati­mile şi moartea Sa: „Şi oricine a lăsat case sau fraţi sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevas­tă, sau feciori, sau halde pentru numele Meu, va primi însuşit şi va moşteni viaţa veşnică”(Matei 18:29). Apostolul Pavel continuă ideea în prima epistolă trimisă fraţilor din Corint: „Nimeni să nu se fălească, dar cu oameni, căci toate sunt ale voastre: fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele de acum, fie cele viitoare, toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Cristos, iar Cristos este al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3:21-23).

2. Riscurile slujirii lui Cristos

Slujirea creştină făcută cu credincioşie înseamnă adesea riscarea vieţii unei per­soane. Epafrodit şi-a riscat viaţa pentru a-L sluji pe Pavel. El do­rea să ducă darul filipenilor la Roma şi să-l slujească pe Pavel acolo.

Pavel îşi riscase adesea via­ţa pentru a predica Evanghelia mântuirii. Vorbind despre neca­zurile apostolului, acesta le scria corintenilor în cea de-a doua epistolă: „Sunt ei slujitori ai lui Cristos? Eu sunt şi mai mult. În osteneli şi mai mult, în temniţe, şi mai mult în lovituri fără una, de trei ori am fost bătut cu nuiele, odată am fost împroşcat cu pietre, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi am fost în adâncul mării. Deseori am fost în călătorii, în primejdii, din partea tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din partea păgânilor, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii mincinoşi. În osteneală şi în muncă, în priveghiuri adesea, în foame şi în sete, în posturi adesea, în frig şi în lipsă de îmbrăcăminte” (2 Corinteni 11:23-27). În prima epistolă le mai scria de ase­menea acestor fraţi: „În fiecare zi eu sunt în primejdie de moar­te, atât este de adevărat lucrul acesta, fraţilor, cât este de ade­vărat că am de ce să mă laud cu voi în Cristos Isus, Domnul nostru.” (1 Corinteni 15:31).

Avem exemple şi din Vechiul Testament: David şi-a riscat viaţa pentru a lupta pentru Domnul (1 Samuel 17). Triburile lui Zabulon şi Neftali au procedat la fel după cum citim în cartea Judecători 5:18: „Zabulon este un popor care a înfruntat moartea, şi Neftali la fel, pe înălţimile din câmpie.”

Credinţa, dragostea şi devotamentul implică adesea mari riscuri. Ne gândim şi la cei care au îngrijit de sănătatea semenilor. Este interesant de notat cum din acelaşi cuvânt grecesc tradus „hazardare” a ieşit altul numit „parabolani”,care se referă la cei ce îngrijesc pe bolnavi sau i-au îngropat pe cei morţi în vremuri de ciumă în biserica medievală.

Dragostea unei mame pentru copilul ei, o va determina să-şi rişte viaţa, dacă este necesar. La un incendiu, o casă era cuprinsă de flăcări.  O mamă s-a întors să-şi ia copilul, dar a murit cu el în braţe.

În ce măsură dorim să ne riscăm sănătatea şi viaţa pentru Cristos? De exemplu în a-i sluji pe cei bolnavi. Teama de microbi sau de murdărie ne dă o stare de repulsie. În ziua judecăţii când se va da verdictul pentru lipsa unei astfel de slujiri, şi anume, trimiterea în focul cel veşnic, unii vor face contestaţie, şi-i vor răspunde: „Doamne, când Te-am văzut noi… bolnav… şi nu Ţi-am slujit?” Şi El drept răspuns le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori n-aţi făcut aceste lucruri, unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut” (Matei 44-45).

Dorim să ne riscăm sănătatea şi viaţa pentru a predica într-o ţară ostilă? Se întâmplă de multe ori ca teama de persecuţie să ne sfătuiască să nu facem aşa ceva în timp ce mulţi predicatori îşi riscă vieţile. Apostolul Pavel avea o vie dorinţă să vestească Evanghelia şi celor din Roma arătând că este „dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi” (Romani 1:14-15).

Dorim să riscăm în a ne închina şi când vremurile sunt aspre? Mulţi abandonează părtăşia în astfel de condiţii. La Evrei 10:25 primim îndemnul: „Să nu părăsim adunarea noastră cum au unii obicei, ci să ne îndemnăm unii pe alţii, şi cu atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se apropie.”

Motivul pentru care noi trebuie să ne riscăm vieţile noastre în slujirea creştină este: viaţa este scurtă şi nesigură. Apostolul Pavel, în cuvântarea de rămas bun de la fraţii din Milet, arăta printre altele: „Dar eu nu ţin numaidecât la viaţa mea, ca şi cum mi-ar fi scumpă, ci vreau numai să-mi sfârşesc cu bucurie calea şi slujba, pe care am primit-o de la Domnul Isus ca să vestesc Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Fapte 20:24). Dacă ne pierdem viaţa în slujirea pentru Cristos o vom câştiga, lucru afirmat chiar de Domnul Isus: „Pentru că oricine va avea să-şi scape viaţa, o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga” (Matei 16:25). Cristos şi-a dat viaţa pentru noi, noi trebuie să ne-o jertfim pe-a noastră pentru El.

Astfel ne îndeamnă apostolul Pavel: „Vă îndemn, dar fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani 12:1). Iar corintenilor le scria despre jertfirea sa: „Şi eu voi cheltui în totul şi pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puţin?” (2 Corinteni 12:15).

3. Riscurile susţinerii lucrării lui Cristos

Trebuie să ai credinţă mare ca să dai dovadă de generozitate. Iacov se întreba: „Fraţii mei, ce-i folo­seşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele, şi unul dintre voi zice: „Duceţi-vă în pace încălziţi-vă şi săturaţi-vă!” fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi? Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.” (Iacov 2:14-17).

Cât de frumos a fost exemplul macedonienilor despre care scrie Pavel fraţilor din Corint în cea de-a doua epistolă: „Fraţilor voim să vă aducem la cunoştinţă harul pe care l-a dat Dumnezeu în Bisericile Macedoniei.   În mijlocul multelor necazuri prin care au trecut, bucuria lor peste măsură de mare şi sărăcia lor lucie, au dat naştere la un belşug de dărnicie din partea lor. Vă mărturisesc că au dat de bunăvoie, după puterea lor, şi chiar peste puterile lor. Şi ne-au rugat cu mari stăruinţe pentru harul şi părtăşia la această strângere de ajutoare pentru sfinţi. Şi au făcut aceasta nu numai cum nădăjduisem, dar s-au dat mai întâi pe ei înşişi Domnului, şi apoi nouă, prin voia lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 8:1-5).

Exemplul văduvei sărace, a rămas vestit pe paginile Evangheliei după Marcu. Aceasta a venit la vistieria Templului şi a aruncat cu doi bănuţi. Domnul Isus a văzut-o, a chemat pe ucenici şi le-a zis: „Adevărat vă spun că această văduvă săracă a dat mai mult decât toţi cei ce au aruncat vistierie; căci toţi ceilalţi au aruncat din prinosul lor, dar ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, tot ce-i mai rămăsese ca să trăiască” (Marcu 12:41-44).

Generozitatea implică hazarduri şi riscuri. Unul din acestea este cel de a nu-şi ajuta familia proprie: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, şi mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă; şi este mai rău decât un necredincios” (1 Timotei 5:8).

Aceasta mai implică riscul de a nu se îngriji de bătrâneţe. Mulţi membri ai bisericilor sunt interesaţi mai mult de siguranţa bătrâneţii decât de siguranţa veşniciei. Nu este greşit să te gândeşti la anii de mai târziu, dar să ne amintim de cele spuse în Proverbe 27:1: „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu şti ce poate aduce o zi.” Domnul Isus afirmă în „Predica de pe munte”: „Nu strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă molile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina, şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Matei 6:19-21).

Există apoi riscul de a pierde ceva confort sau lux. Să uităm că suntem ostaşi, iar Pavel îl sfătuia pe Timotei: „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş a lui Cristos” (2 Timotei 2:3). Suntem apoi şi pelerini, iar Petru ne sfătuieşte şi el: „Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul.” (2 Petru 2:11).

Trebuie să ne încredem în promisiunile lui Dumnezeu şi să fim generoşi. Dumnezeu îndrăzneşte ca noi să fim generoşi şi promite binecu­vântări din belşug. Dumnezeu vorbea prin profetul Maleahi: „Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneţi-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare.”(Maleahi 3:10).

Dumnezeu îndrăzneşte ca noi să semănăm frumos şi promite un seceriş bogat. Pavel spunea în acest sens corin­tenilor: „să ştiţi, cine seamănă puţin, puţin va secera; iar cine seamănă mult, mult va secera”(2 Corinteni 9:6).

Dumnezeu îndrăzneşte ca noi să-L căutăm mai întâi pe El, şi promite daruri materiale. „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6:33).

Motivul pentru care trebuie să fim generoşi în dărnicia noastră este: Promisiunile lui Dumnezeu sunt sigure: „Domnul nu întârzie cu împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungată răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Petru 3:9). Adevăratele bogăţii nu sunt materiale: „Căci noi n-am adus nimic în lume şi nu putem să luăm cu noi nimic din ea” (1 Timotei 6:7).

Ne asemănăm noi cu tânărul bogat sau cu văduva săracă? Fugim de ris­curi sau dorim să ne aventurăm pentru Cristos?

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea