Cuvântul „dragoste”, din limba română, este corespondentul termenului ebraic aheb care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi cel din limba noastră şi este cuvântul cel mai obişnuit pentru întreaga gamă de sensuri. Alte cuvinte ebraice sunt: dob şi ra`ya (care se referă la dragostea pătimaşă şi, respectiv, femeia care constituie obiectul dragostei, în special în Cântarea Cântărilor); ỵādad (de ex. Psalmi 127:2); hāšaq (Psalmi 91:14); hābab (Deuteronom 33:3); agab (Ieremia 4:30); şi rāham (Psalmi 18:1).
În Vechiul Testament, dragostea, fie umană fie divină, este cea mai profundă expresie a personalităţii şi apropierii în relaţiile dintre două persoane. În sensul nereligios, aheb este termenul cel mai des folosit pentru a descrie atracţia reciprocă a sexelor, în care nu este reţinere sau sentiment de necurăţie. Este folosit de asemenea pentru o mulţime de relaţii personale (Geneza 22:2; 37:3) şi nepersonale (Proverbe 18:21) care nu au nici o legătură cum este în cazul impulsului sexual. În esenţă este o forţă lăuntrică (Deuteronom 6:5 „putere”) care îmboldeşte la îndeplinirea acţiunii, care aduce plăcere (Proverbe 20:13), la obţinerea obiectului care trezeşte dorinţa (Geneza 27:4) sau, în cazul persoanelor, la sacrificiu de sine pentru binele celor iubiţi (Levitic 19:18,34), o loialitate neclintită (l Samuel 20:17-42).
Merită în continuare, să facem câteva sublinieri legate de dragostea lui Dumnezeu pentru oameni. Obiectul acesteia este în principal un grup (Deuteronom 4:37, „părinţii noştri”; Proverbe 8:17, „cei ce mă iubesc”; Isaia 43:4, „Israel”), deşi se subînţelege clar că individul are parte de atitudinea divină faţă de grup. Numai în trei locuri ni se spune despre Dumnezeu că ar iubi un om, şi în fiecare caz este vorba de un rege (în 2 Samuel 12:14 şi Neemia 13:26, Solomon; în Isaia 48:14, Cirus). Aici s-ar putea ca relaţia specială să fie stabilită deoarece regele lui Israel este privit, într-un sens, ca un fiu al lui Dumnezeu, iar Cirus din pasajul din cartea lui Isaia ar putea să fie un personaj reprezentativ.
Având rădăcinile înfipte ferm în caracterul personal al lui Dumnezeu însuşi, dragostea Lui pentru oameni este mai profundă ca cea a mamei pentru copiii ei (Isaia 49:15; 66:13).
Dragostea lui Dumnezeu are şi un caracter selectiv. Deuteronom, în special, bazează relaţia stabilită prin legământ între Israel şi Dumnezeu pe dragostea prioritară a lui Dumnezeu. Spre deosebire de zeii altor naţiuni care le aparţin pentru motive naturale sau geografice, Iahve a luat iniţiativa şi a ales pe Israel pentru că 1-a iubit (Deuteronom 4:37; 7:6; 10:15; Isaia 43:4).
În ceea ce priveşte dragostea omului fată de Dumnezeu, este o cerinţă a Lui de a implica întreaga personalitate (Deuteronom 6:5). Aceasta trebuie înţeleasă ca o chemare la o relaţie de devotament personal creată şi susţinută în inima omului prin lucrarea lui Dumnezeu (Deuteronom 30:6). Dragostea este poruncită de Dumnezeu ca o relaţie umană normală ideală şi, ca atare, primeşte aprobarea legii divine (Levitic 19:18).
În Vechiul Testament nu se porunceşte nicăieri iubirea duşmanului, deşi acesta trebuie să fie ajutat (Exod 23:4).
Vom urmări în continuare etimologia cuvântului dragoste şi în Noul Testament. Cel mai obişnuit cuvânt grecesc din Noul Testament pentru toate formele de dragoste este agapē, agapaō. Acesta fiind unul din cele mai întâlnite cuvinte din greaca clasică, exprimând cea mai înaltă şi mai nobilă formă de dragoste care vede ceva nespus de preţios în obiectul său. Folosirea termenului în Noul Testament nu derivă direct din greaca clasică, ci din folosirea lui în Septuaginta (LXX).
Aici apare în 95 % din toate cazurile unde în traducerile moderne întâlnim termenul „dragoste”, şi în toate cazurile unde este vorba de dragostea lui Dumnezeu pentru om, a omului pentru Dumnezeu sau a omului pentru aproapele său. La încărcătura semantică pe care a căpătat-o termenul în Noul Testament a contribuit folosirea lui în revelaţia Vechiului Testament. Cuvântul are un sens bogat datorită asocierilor din Vechiul Testament.
Phileō este alternativa pentru agapaō. Este folosit în mod obişnuit pentru afecţiunea intimă (Ioan 11:3,36; Apocalipsa 3:19) şi cu referire la bucuria pentru lucrurile care sunt plăcute (Matei 6:5), deşi folosirea celor două cuvinte se suprapune în mod considerabil.
Relaţia dintre Tatăl şi Fiul este o relaţie de dragoste (Ioan 3:35: 15:9; Coloseni 1:13). Cuvântul „preaiubit” (agapētos), care are sensul de „singurul preaiubit” este folosit de sinoptici numai cu referire la Hristos, fie direct, fie indirect. Această dragoste, între Tatăl şi Fiul, este reciprocă.
În Evangheliile sinoptice, Isus nu foloseşte niciodată agapaō sau phileō numai spre a exprima dragostea lui Dumnezeu pentru oameni ci, dimpotrivă, El face cu mult mai mult atunci când o revelează prin nenumăratele Sale vindecări milostive (Marcu 1:41; Luca 7:13), prin învăţătura Sa despre faptul că Dumnezeu Îl primeşte pe păcătos (Luca 15:11 ;18:10), prin durerea simțită fată de neascultarea oamenilor (Matei 23:37), şi prin faptul că El însuşi a fost un prieten (philos) al vameşilor şi păcătoşilor (Luca 7:34).
La fel ca şi în Vechiul Testament, dragostea lui Dumnezeu este selectivă. Obiectul ei nu mai este vechiul Israel, ci noul Israel, Biserica (Galateni 6:16; Efeseni 5:25). Dragostea lui Dumnezeu şi alegerea făcută de El sunt strâns legate, nu numai în scrierile lui Pavel ci, indirect, şi în anumite afirmaţii ale lui Isus însuşi (Matei 10:5; 15:24). Cei care nu sunt cuprinşi în dragostea dătătoare de viată a lui Dumnezeu sunt numiţi „copii ai mâniei” (Ioan 3:5; Efeseni 2:3) şi ai „diavolului” (Ioan 8:44). Totuşi, este clar că intenţia lui Dumnezeu este mântuirea lumii întregi (Matei 8:5 ş.a), de fapt, în ultimă instanţă, obiectul dragostei Lui este mântuirea tuturor oamenilor (Ioan 3:16) — prin propovăduirea Evangheliei (Faptele Apostolilor 1:8). Persoanele individuale sunt iubite de Dumnezeu în noul legământ (Galateni 2:20), deşi răspunsul la dragostea Lui implică părtăşia cu poporul lui Dumnezeu (1 Petru 2:9).
La fel ca şi în Vechiul Testament, dragostea reciprocă trebuie să fie idealul pentru relaţiile dintre oameni. Isus a corectat gândirea evreilor din vremea Lui în doua privinţe:
El a insistat că porunca de a-1 iubi pe aproapele nu este o poruncă limitatoare (Luca 10:29).
El a extins cerinţa de a iubi şi a inclus pe duşmani şi pe prigonitori (Matei 5:44; Luca 6:27).
Această atitudine nouă nu este nicidecum o utopie sentimentală, deoarece trebuie să aibă ca rezultat ajutorarea practică a celor ce au nevoie (Luca 10:33); nu este o virtute superficială, deoarece presupune un răspuns fundamental, din inimă (1 Corinteni 13), la dragostea anterioară arătată de Dumnezeu (l Ioan 4:19) şi o acceptare a lucrării Duhului în adâncurile fiinţei omului (Galateni 5:22).
Creştinul este chemat să îl iubească pe aproapele său, indiferent cine este acesta (fie ca este vorba de fratele de credină, de cei din afara Bisericii pe care îi abordează prin evanghelitare, fie că este vorba de împotrivitori de la care suportă persecuţie), creştinul are temeiuri puternice să iubească. El urmează exemplul lui Dumnezeu care iubeşte pe orişicine; el vede în semenul său o fiinţă pentru care a murit Hristos şi de asemenea el vede pe Isus Hristos identificându-se cu fiecare semen al său.
Dragostea frăţească, philadelphia, este folosit în multe locuri din Noul Testament şi descrie un fel de legătura specială dintre cei care sunt uniţi în frăţia creştină. Isus Hristios a lărgit mult sfera dragostei de oameni, dar în acelaşi timp, prin faptul că i-a numit pe urmaşii Săi „fraţi” ai Săi (Marcu 3:33) şi fraţi unii cu alţii (Matei 23:8), El a stabilit o dragoste specială pentru ceilalţi creştini, pe care o descrie acest termen, îndatorirea creştină de a-i iubi pe ceilalţi creştini a fost exprimată întotdeauna în întrunirile de părtășie.
O asemenea părtăşie a fost realizată din cele mai vechi timpuri prin participarea la o masă comună, mesele de dragoste — agapai, menţionate de Iuda versetul 12 şi 2 Petru 2:13. La evrei, mesele de părtăşie erau un lucru obişnuit, dar şi între neamuri aveau loc întruniri asemănătoare. Deşi se poate ca obiceiul meselor de părtăşie ale evreilor să fi fost un temei suficient pentru agapē, unii leagă acest obicei de împrejurările în care a avut loc Cina cea de taină. Alţii susţin că îşi are originea în mesele de părtăşie obişnuite. Probabil că primii creştini au reprodus cadrul celui dintâi Eukharist, cel instituit de Însuşi Domnul, care a fost precedat de o masă de părtăşie — masa de Paște.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea