Dacă un copil și-ar neglija de obicei tatăl și n-ar căuta să-i cunoască gândirea și dorințele, este ușor să-ți dai seama chiar mai dinainte ca, atunci când i s-ar prezenta o greutate, copilul nu ar fi în stare să înțeleagă ce i-ar face plăcere tatălui. Sunt unele lucruri pe care Dumnezeu le lasă ca probleme generale, pentru ca starea individuală a sufletului să fie pusă la încercare. Dacă, în locul cazului pe care l-am presupus al unui copil, ar fi vorba de o soție față de soțul ei, desigur că, dacă ea ar avea sentimentele și gândirea unei soții, n-ar șovăi o clipă să cunoască ce i-ar place lui și aceasta, chiar și când el nu și-ar fi exprimat dorința într-o anumită direcție. Și nu se poate să scăpăm de această probă: Dumnezeu nu va îngădui copiilor Săi să fie scutiți de ea. „Dacă ochiul tău este curat (simplu), tot trupul tău va fi plin de lumină” (Matei 6:22).
Oamenilor le-ar place un mijloc comod și ușor de cunoaștere a voii lui Dumnezeu: să aibă un fel de rețetă pentru orice problemă. Dar nu există cale pe care să fim siguri de voia Lui, fără să ținem seama de starea sufletelor noastre. În plus, noi ne dăm adesea prea mare importanță în ochii nostri; și ne amăgim, presupunând o voie a lui Dumnezeu într-un caz sau altul. Dumnezeu poate că nu are nimic deosebit să ne spună; iar răul este în întregime în agitația pe care noi înșine ne-o facem. Voia lui Dumnezeu poate că este ca noi să luam în liniște un loc fără însemnătate.
Apoi noi căutam uneori voia lui Dumnezeu, dorind să știm ce să facem în împrejurări în care singura Lui voie ar fi ca noi să nu ne aflăm nicidecum; și unde, când conștiința ar fi cu adevărat la lucru, cel dintâi lucru pe care l-ar face ar fi să ne oblige să părăsim locul în care ne aflăm. Voia noastră este cea care ne-a adus și ne-a așezat acolo și totusi ne-ar place să ne bucurăm de mângâierea de a fi călăuziți de Dumnezeu pe cărarea pe care noi înșine am ales-o. Și un astfel de caz este foarte des întâlnit!
Fiți siguri că, dacă suntem destul de aproape de Dumnezeu, nu vom fi în încurcătură să cunoaștem voia Lui. Într-o viață lungă și activă se poate întâmpla ca Dumnezeu, în dragostea Sa, să nu ne descopere totdeauna de îndată voia, ca noi să ne putem simți dependența de a lucra potrivit propriei Sale voințe. Totuși, „dacă ochiul tău este curat (simplu), tot trupul tău va fi plin de lumină”; și deci este clar că dacă tot trupul nu este plin de lumină, ochiul nu este sănătos.
Veți spune: Asta e o mângâiere sărăcăcioasă. Răspund că este o mângâiere bogată pentru cei a căror singură dorință este să aibă un ochi curat și să umble cu Dumnezeu; — și nu, pentru a spune așa, să se ferească de această căutare de a cunoaște voia Lui, ci a căror dorință este să umble cu Dumnezeu. „Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că vede lumina lumii acesteia; dar dacă cineva umblă noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el” (Ioan 11:9). Este mereu același principiu. „Cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8:12). Nu putem fi scutiți de această lege morală a creștinismului.
„De aceea și noi, din ziua când am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoștința voii Lui, în orice fel de înțelepciune și de pricepere duhovnicească, ca să umblați într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiți placuți în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune și crescând în cunoștința lui Dumnezeu” (Coloseni 1: 9,10). Legătura dintre aceste lucruri este de o însemnătate imensă pentru suflet: Domnul trebuie să fie cunoscut în mod intim dacă cineva vrea să meargă pe o cale vrednică de El; și apoi în felul acesta creștem în cunoștința voii lui Dumnezeu. „Și mă rog ca dragostea voastră să crească tot mai mult în cunoștința deplină și în orice pricepere, ca să deosebiți lucrurile cele mai alese, pentru ca să fiți curați și fără vină până în ziua lui Hristos” (Filipeni 1:9). În sfirsit, este scris că omul duhovnicesc , deosebește toate lucrurile și el însuși nu poate fi înțeles de nimeni” (1 Corinteni 2:15).
„Dacă voiește cineva să facă voia Lui„, spune Domnul Isus, „va cunoaște despre învățătura aceasta dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7:17). Aceasta este tocmai ascultarea credinței. Inima celui credincios trebuie să fie în stare de ascultare, asa cum era Hristos.
Deci voia lui Dumnezeu, care este deosebit de prețioasă, poate să fie înțeleasă de noi numai potrivit stării noastre spirituale. În general, dacă noi judecăm împrejurările, Dumnezeu este Cel care ne judecă pe noi și starea noastră. Partea noastră este să ne ținem strâns alipiți de El.
Dumnezeu n-ar fi bun cu noi, dacă ne-ar permite să-I descoperim voia fără să fim aproape de El. S-ar părea mai ușor să ai un fel de „duhovnic”; și noi ne-am cruța astfel dezvăluirea și condamnarea stării noastre morale. De aceea, dacă ai căuta cum să descoperi voia lui Dumnezeu fără să umbli în legătură cu El, ai căuta într-un mod rău; și este tocmai ce vedem atât de des. Un creștin este în îndoială, în încurcătură; un altul, mai duhovnicesc, vede atât de clar ca lumina zilei și se miră, nu vede nici o dificultate și sfârșește prin a înțelege că ea se află numai în starea de suflet a celuilalt. „Cine nu are aceste lucruri este orb, nu vede departe” (2 Petru 1:9).
În ce privește împrejurările, gândesc că o persoană poate fi călăuzită prin ele. Scriptura spune acest lucru. Este ceea ce însemnează a fi „strunit cu un frâu și cu o zăbală”, în timp ce făgăduința și privilegiul celui care are credința este: „Te voi învăța și-ți voi arăta calea pe care trebuie s-o urmezi; te voi sfătui cu ochiul asupra ta” (Psalmul 32:8). Dumnezeu care este credincios ne-a dat făgăduința de a ne călăuzi — fiind atât de aproape de El încât să înțelegem gândul Lui printr-o simplă privire a Lui. El ne înștiințează să nu fim ca un cal sau un catâr care nu pot înțelege voia, gândurile sau dorințele stăpânului lor. Este nevoie ca aceste fapturi să fie ținute la locul lor cu frâul și cu zăbala. Fără îndoială, chiar și acest lucru este mai bun decât să faci un pas greșit, să cazi și să te împotrivești Celui care ne poate conduce; dar este o stare tristă să fii călauzit de împrejurări. Fără îndoială, este îndurare din partea lui Dumnezeu să lucreze în felul acesta, dar este foarte trist din partea noastră.
(Chiar și pentru apostolul Pavel, opreliștea de a intra în Bitinia (Fapte 16:7) nu a fost călăuzirea Duhului în cel mai înalt grad al ei. A fost o călăuzire binecuvântată, deși nu în felul cel mai înalt pe care îl cunoștea apostolul. A fost mai mult ca strunirea unui cal sau a unui catâr și nu înțelegerea gândului lui Dumnezeu din părtășia cu El.)
Totuși aici trebuie făcută o deosebire între a judeca ce are cineva de facut în anumite împrejurări și a fi condus de ele. Cine se lasă călăuzit totdeauna de împrejurări, lucrează în întuneric în ce privește cunoașterea voii lui Dumnezeu. Nu este nimic moral într-o astfel de călăuzire; este o forță dinafară care te constringe. Desigur, este posibil ca eu să nu știu mai dinainte ce trebuie să fac; nu știu ce împrejurări se pot ivi și prin urmare nu pot lua hotărâri. Dar în clipa în care împrejurările se arată, judec cu o convingere deplină și de la Dumnezeu, care este calea voii Sale, precum și intenția și puterea Duhului. Acest lucru cere o stare duhovnicească și o comuniune bună cu Dumnezeu. Înseamnă nu a fi îndrumat de împrejurări, ci a fi îndrumat de Dumnezeu în ele, fiind destul de aproape de Dumnezeu pentru a fi în stare să judeci de îndată ce este de făcut, imediat ce împrejurările îți vin înainte.
Mulți vorbesc de providență ca de o călăuză. Providența îndrumă ceva, dar ea niciodată nu călăuzește, la drept vorbind; ea îndrumă lucrurile. Mă duc într-un loc să predic și aflu când ajung la gară că trenul plecase. Dumnezeu a îngăduit acest lucru (și eu ar trebui să fiumulțumit că trenul plecase). Dar această întâmplare nu arată deloc că Dumnezeu m-a călăuzit. Dacă ar fi trebuit într-adevar să mă duc, n-aș fi pierdut trenul. Voia mea era să mă duc. Tot ce primim prin această îndrumare a providenței este foarte binecuvântat. Dar aceasta nu este călăuzirea prin Duhul lui Dumnezeu, nici călăuzirea pe care Dumnezeu o face cu „ochiul”, ci mai degrabă cu „frâul”.
În ce privește impresiile, Dumnezeu desigur că poate face să ți se trezească în suflet anumite lucruri. Dar, în acest caz, felul în care se prezinta acest lucru și caracterul lui moral vor fi atât de clare ca soarele la amiază. În rugăciune, Dumnezeu poate alunga din inima noastra unele influențe ale firii păcătoase, care, fiind înlăturate, lasă loc pentru alte influențe spirituale, care le iau locul în suflet. Apoi El ne face să simțim însemnătatea unei datorii, care poate că fusese cu totul întunecată de preocuparea cu alte lucruri.
Aceasta poate avea loc chiar între două persoane. Una din ele poate că nu are îndeajuns o înțelegere spirituală ca să descopere ce este drept; dar în clipa în care altă persoană îi arată, înțelege că acesta este adevărul. Nu toți sunt ingineri, dar un simplu căruțaș știe când un drum este bine facut. Apoi impresiile care vin de la Dumnezeu nu rămân totdeauna simple impresii. Dar de obicei ele sunt clare, când Dumnezeu le-a produs. Nu mă îndoiesc, totuși, că El deseori le dă duhului nostru, când umblăm cu El și Îi auzim glasul.
Când se ivesc piedici ridicate de Satan, nu se poate spune că Dumnezeu Însuși n-ar putea îngădui aceste piedici pentru vreun anumit scop bun; gândesc la piedici cauzate de acumularea răului în împrejurările care ne înconjoară.
De asemenea n-ar trebui să existe caz în care o persoană să acționeze fără să cunoască voia lui Dumnezeu. Singura regulă care poate fi dată este că niciodată să nu acționăm, când nu știm care este voia lui Dumnezeu. Voia Lui trebuie să fie atât motivul, cât și regula noastră de purtare. Și pina ce voia Sa va fi aratata, trebuie sa lipseasca orice motiv real pentru noi.
Dacă lucrezi în necunoștință în această privință, ești în voia împrejurărilor; totuși Dumnezeu poate întoarce totul spre binele copiilor Săi. Dar de ce să acționăm când nu știm care este voia Lui? Este nevoie să acționăm mereu din cauza că așa ne împinge nevoia? Dacă fac ceva cu siguranța deplină că fac voia lui Dumnezeu, atunci este clar că o piedică nu ar mai fi decât o punere la probă a credinței mele și nu ar trebui să mă oprească pe loc. Ea ne oprește poate din cauza lipsei noastre de credință. Si aceasta, deoarece dacă nu umblăm în strânsă apropiere de Dumnezeu în simțământul nimicniciei noastre, vom duce lipsă de credință pentru a face ceea ce avem destulă credință ca să înțelegem.
Când noi ne facem voia sau suntem neatenți în umblarea noastră, Dumnezeu în îndurarea Sa poate să ne facă atenți printr-o piedică ce ne oprește pe loc, dacă ne uităm cu băgare de seamă la ea, pe când „cel nebun merge înainte și este pedepsit”. Dumnezeu poate îngădui, acolo unde este multă activitate și oboseală, ca Satan să ridice piedici, pentru ca astfel noi să putem fi ținuți în dependență de Domnul; dar Dumnezeu nu îngăduie niciodată ca Satan să lucreze altfel, decât prin firea păcătoasă. Dacă lăsăm ușa deschisă, dacă ajungem să ne depărtăm de Dumnezeu, Satan ne poate face rău. Dar altminteri silințele lui sunt doar o încercare a credinței, ca să ne înștiințeze de un pericol sau cursă — de ceva care ne-ar face să ne înălțăm în ochii noștri. Încercarea Celui Rău devine un instrument pentru corectarea noastră. Adică Dumnezeu îngăduie ca Satan să ne întristeze și să ne facă să suferim, pentru ca omul dinăuntru să fie păzit de rău. Dacă este vorba și de altceva, atunci probabil numai „dar” și „dacă” al nostru ne-ar opri sau poate urmările nepăsării noastre care a deschis o ușă Satanei, ca să ne tulbure prin îndoieli și greutăți închipuite între Dumnezeu și noi; și aceasta din cauză că nu vedem mai clar. Căci „cel născut din Dumnezeu se păzește și Cel Rău nu se atinge de el” (1 loan 5:18).
Într-un cuvânt, întreaga problemă este morală. Dacă vreo problemă deosebită se ivește și la prima ei arătare n-o putem rezolva, vom afla că deseori nici n-ar fi fost vreo astfel de problemă, dacă poziția noastră nu ar fi fost greșită — dacă noi am fi fost mai înainte într-o stare sufletească bună și o viață statornică ne-ar fi păzit. Într-un astfel de caz, tot ce avem de făcut este să ne smerim noi înșine pentru întreaga problemă.
Acum să vedem dacă Scriptura ne prezintă unele principii potrivite să ne îndrume. Este clar că aici o stare spirituală bună este lucrul esențial — este totul.
Regula de a face ce ar face Isus în cutare sau cutare împrejurare este excelentă, acolo unde și atunci când ea se poate aplica. Dar suntem noi în împrejurările în care Se găsea Domnul?
Apoi este de folos deseori să mă întreb pe mine însumi de unde îmi vine dorința sau gândul de a face aceasta sau aceea. Am înțeles că numai acest lucru este hotărâtor pentru mai mult de jumătate din greutățile pe care le confruntă creștinii. Restul greutăților este fie rezultatul grabei noastre, fie al păcatelor noastre făcute mai înainte. Dacă un gând vine de la Dumnezeu și nu de la firea păcătoasă, atunci avem doar să ne adresăm noi înșine lui Dumnezeu cu privire la felul și căile de a-l realiza și vom fi în curând îndrumați.
Sunt cazuri când este nevoie să fiu călăuzit, în motivele pe care le am, cum ar fi când stau în cumpănă dacă este cazul să fac o vizită sau altceva asemănător. O viață de dragoste mai arzătoare sau de dragoste arătată într-un fel mai priceput sau îndreptată în lucrare ca să fie mai aproape de Dumnezeu va limpezi motivele într-un caz sau altul. Și adesea poate vom vedea că partea noastra în acest lucru nu a fost decât egoism.
Dacă se pune întrebarea: Dar dacă nu este vorba nici de dragoste, nici de ascultare? atunci răspund că ar trebui să-mi arați un alt motiv de a acționa. Dacă nu este nimic altceva decât propria ta voință, nu poți face ca înțelepciunea lui Dumnezeu să cedeze în fața voii tale. Aici este de asemenea izvorul unor alte multe greutăți în viața și înțelegerea creștinului, pe care Dumnezeu nu le va rezolva niciodată. În aceste cazuri, în harul Său El ne va învăța ascultarea și ne va arăta cât de mult timp am pierdut în propria noastră activitate.
Ți-am scris despre acest subiect tot ce pot avea în minte în această clipă. Totuși amintește-ți că numai înțelepciunea lui Dumnezeu ne conduce pe calea voii Sale; dacă propria noastră voință este la lucru, Dumnezeu nu Se poate pleca în fața ei. Acesta este lucrul de căpetenie de descoperit, este chiar secretul vieții lui Hristos. Nu cunosc alt principiu de care Dumnezeu S-ar putea sluji, deși El poate ierta și poate face ca toate să lucreze spre binele nostru.
Și chiar dacă sunt nedumeriri cu privire la călăuzirea Lui, El îl îndrumă pe omul cel nou care nu are altă voință decât Hristos. El dă morții pe omul cel vechi și în felul acesta ne curățește ca să aducem roadă. „Iată, vin să fac voia Ta, Dumnezeule… Plăcerea Mea este să fac voia Ta.” Este treaba portarului să stea de pază la ușă; dar, făcând așa, el face voia stăpânului său.
Fiți siguri că Dumnezeu face mai mult în noi decât facem noi pentru El; și ce facem noi este pentru El numai în măsura în care El Însuși face acest lucru în noi.
Adaug cu privire la un principiu arătat mai sus, că noi suntem sfințiți pentru „ascultarea lui Isus Hristos”. Și El a venit să facă voia Tatălui Său, fără abatere. Astfel, în ispitirea din pustie, Satan a încercat să-L facă să lucreze potrivit propriei Sale voințe, în lucruri care nu erau rele în aparență. Tatăl tocmai îl recunoscuse ca pe Fiul Său; Satan ÎI ispitește, spunând: „Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește ca aceste pietre să se facă pâini”. Dar Isus era rob și răspunsul Său a fost prin a nu face nimic, deoarece nu era voia Tatălui să facă ceva în această privință: „Omul traiește nu numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Și cum nu era cuvânt de la Dumnezeu pentru acea împrejurare, Isus nu a facut nimic și Satan n-a putut face mai mult.
Deși totdeauna gata să facă bine, El nu Se grabește când Maria și Marta au trimis să-I spună: „Cel pe care-L iubești este bolnav”. Când El Se duce mai târziu, înțelepciunea lui Dumnezeu este arătată în așa fel, încât o mărturie a puterii dumnezeiești a lui Isus ca Fiu al lui Dumnezeu a fost dată prin învierea lui Lazăr.
Deci, când voia lui Dumnezeu nu este încă dezvăluită, înțelepciunea noastră constă în a aștepta până ce ea va fi cunoscută. Este voia lui Dumnezeu ca, plini de râvnă pentru lucruri bune, să facem totdeauna binele; dar nu putem merge înainte de timp. Și lucrarea lui Dumnezeu este făcută așa cum trebuie numai când El este Cel care o face.
John Nelson Darby, „Cum să cunoști voia Tatălui?”
