„Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. Ale Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin. V-am scris aceste puţine rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc şi să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta de care v-aţi alipit.” – 1 Petru 5:10-12
Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har şi poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm ce bun este Domnul” (sau: ce plin de har este El). Dar de atîtea ori ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu că eşti un om aspru” şi în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gîndesc că harul are în sine ideea că Dumnezeu trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atît de îngrozitor, încît Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar fi în puterea omului, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte totuşi calea şi să-şi corecteze propria sa fire în aşa fel încît să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi deloc nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har, dovedeşte că păcatul este un lucru atît de îngrozitor, încît starea omului este în întregime ruinată şi fără nici o nădejde, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decît numai harul poate răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, şi aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine însuşi, că adică El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sînt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce este harul.
Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decît păcatul meu şi nu că păcatul ar fi mai mare decît Dumnezeu…
Domnul pe care L-am cunoscut dîndu-Şi viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am a face în viata de fiecare zi si tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe aceleași principii ale harului. Secretul cel mare al creşterii în credinţă este de a privi la Domnul ca la Dumnezeul harului. Cît de preţios şi încurajator este să ştiu că în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine şi arată faţă de mine aceeaşi dragoste ca şi atunci cînd El murea pe cruce pentru mine.
Iată un adevăr de care ar trebui să ţinem seama şi în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Presupuneţi de exemplu că aş avea un defect de caracter care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta… Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, şi nu silinţele mele care se vor dovedi totdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc niciodată nu va recunoaşte pe Hristos ca singurul izvor al puterii şi al binecuvîntărilor.
Cînd comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să îndrept ceea ce a condus la această stare, înainte de a putea veni la Hristos”. Însă El este plin de har; şi, cunoscînd aceasta, singurul lucru pe care îl avem de făcut este să ne întoarcem la El de îndată, aşa cum suntem, şi după aceea să ne umilim adînc înaintea Lui. Numai în El vom găsi şi de la El vom primi ceea ce poate restabili sufletul nostru. Smerirea în prezenţa Lui este singura smerenie adevărată. Dacă în prezenţa Lui vom recunoaşte că suntem exact ceea ce suntem, vom descoperi că El arată faţă de noi numai har şi nimic altceva.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre şi nu părerea noastră personală despre noi înşine. Credinţa nu socoteste niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gîndurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care se află odihna Lui. Dacă Isus are preţ pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre sunt preocupate numai de El, desertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Şi aceasta va fi totodată puterea noastră împotriva păcatului şi stricăciunii propriilor noastre inimi.
Tot ce văd în mine în afară de El este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este gîndirea la păcatele mele, la firea mea rea şi preocuparea mea cu ea, ci dimpotrivă, gîndirea la Domnul Isus, cugetarea la perfecţiunea Persoanei Lui. Este bine să terminăm cu noi înşine si să nu mai avem de a face decît cu Isus. Avem dreptul de a uita păcatele noastre, avem dreptul de a uita orice, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru inimile noastre decît de a rămîne în sentimentul harului, de a rămîne practic conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este „ întărită” inima, dar nimic nu este mai greu pentru noi decît să înţelegem într-adevăr plinătatea harului, acest „har al lui Dumnezeu în care suntem” si să umblăm în puterea care vine din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul şi acesta este privilegiul nostru, să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa lui Dumnezeu, gîndurile noastre năpădesc lăuntrul nostru şi ele nu pot să ajungă pînă la gândurile lui Dumnezeu cu privire la noi, să ajungă la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gîndi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber — n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai fiind în comuniune cu El, suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său… Cînd rămînem în sentimentul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure — nici chiar starea Bisericii — căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gînduri foarte clare cu privire la har, şi secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să rămînem în sentimentul harului, în prezenţa lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este atît de fără margini, atît de complet, atît de desăvîrşit, încît dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa lui Dumnezeu, n-am mai putea avea o apreciere dreaptă, n-am mai avea puterea de a înţelege harul. Şi dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei Lui, n-am putea face altceva decît să-1 schimbăm în desfrîu. Ne întrebăm cu sinceritate ce este harul? El n-are nici margini, nici hotare. Oricum am putea fi noi (şi n-am putea fi mai răi decît suntem), totuşi Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria noastră, nici pacea noastră nu depind de cum suntem noi pentru Dumnezeu, ci de cum este El pentru noi şi aceasta este har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi a fost înlăturat. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu, decît sunt mii de păcate în ochii noştri. Şi totuşi, cu toate că are o cunoaştere desăvîrşită a felului cum suntem noi, tot ceea ce Îi place lui Dumnezeu să fie faţă de noi este dragoste.
În capitolul 7 al epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri, toate se concentrează asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decît dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, nu găseşte nimic altceva decît „eu”, „eu” şi „eu”. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har.
Oare eu, persoana mea, starea mea sunt obiectul credinţei? Nu, credinţa nu are ca obiect ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine însuşi în har.
Harul se referă la felul cum este Dumnezeu şi nu la felul cum sîntem noi, în afară de faptul că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decît să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie de asemenea să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strîns legat de el, să aducă sufletele noastre în comuniune cu Dumnezeu — să ne sfinţească si să ne înveţe să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim. Cunoaşterea harului este deci adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată în aceasta: atunci cînd vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pămînt, Dumnezeu a adus mîntuirea chiar prin acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar şi celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu.
Dacă as avea chiar cea mai uşoară îndoială, cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, m-aş depărta de har. Aş spune atunci: „Sînt nenorocit pentru că nu sunt ce as vrea să fiu”. Dar nu aceasta este problema. Adevărata problemă este aceasta: este Dumnezeu ceea ce noi am vrea să fie, este Isus tot ceea ce noi am putea dori? Dacă şi cunoaşterea felului cum suntem, a ceea ce aflăm în noi înşine are un alt rezultat decît de a mări adorarea noastră pentru ceea ce este Dumnezeu, chiar dacă ne-am smeri, am fi în afara terenului harului curat… Este ceva nemulţumire si neîncredere în duhul tău? Vezi dacă pricina nu este că încă zici „eu”, „al meu”, „mie” şi pierzi din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu felul de a fi al lui Dumnezeu, decît cu felul de a fi al nostru. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mîndrie; arătăm că nu suntem în adevăr conştienţi că noi nu suntem buni de nimic. Şi pînă ce n-am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine ca să le îndreptăm spre Dumnezeu.
Privind la Hristos, privilegiul nostru este să ne uităm pe noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atît în a gîndi rău despre noi, cît în a nu gîndi deloc la noi. Sunt prea rău ca să merit să mă gîndesc la mine. Ce am nevoie este să mă uit pe mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, care este demn să-mi preocupe toate gîndurile. Rezultatul va fi în mod hotărît că harul Lui mă va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi. Să ne îndreptăm atunci gîndurile spre Cel care a avut faţă de noi „gînduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să fi putut gîndi ceva despre noi înşine. Să privim cu atenţie la gîndurile Sale de har fată de noi si să reţinem acest cuvînt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”
J. N. Darby, „Dumnezeul oricărui har”
