Aceasta este o întrebare fundamentală. Dacă Dumnezeu nu există căutarea Lui nu are nici un sens. „Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este (există)” (Evrei 11:6). În timp ce este imposibil „să dovedeşti” pe Dumnezeu într-un sens matematic, evidenţa Lui este foarte convingătoare.
Să ne gândim puţin la existenţa universului. A considera că este rezultatul unui „accident”, ridică multe întrebări – şi nici un răspuns. Acelaşi lucru este adevărat cu „teoria exploziei”. De unde, de exemplu, vine materia? Nici chiar o „explozie” nu poate face ceva din nimic. Ideea evoluţiei este foarte răspândită, dar tot la fel de slabă; cum poate „nimic” să evolueze în „ceva” şi viaţa uimitor de complexă a pământului să se formeze singură?
Toate celelalte teorii sunt la fel de fragile. Singura explicaţie satisfăcătoare este aceasta: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Lumea noastră nu este rezultatul întâmplător al unei gigantice lovituri norocoase care a implicat componente ce existau „din totdeauna”. În schimb, „lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3). Creaţia a avut un început şi Dumnezeu este Cel ce i-a dat fiinţă. „Căci El zice şi se face; porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă” (Psalmul 33:9). Această explicaţie este întărită de ordinea şi de proiectul uimitor văzute pretutindeni, ca şi de legile universale care ţin toate lucrurile împreună, de la imensitatea spaţiului înconjurător, până la organismele microscopice. Dar un proiect cere un proiectant şi legile un dătător de legi – şi Dumnezeu este amândouă! „Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului”.
Dar „evidenţa creaţiei” cea mai puternică este omul însuşi. Deosebit de celelalte animale, omul are ceva pe care noi o numim „personalitate”; el face alegeri inteligente, are o conştiinţă şi poate să deosebească binele de rău. El este capabil de dragoste şi compasiune. Mai presus de toate, are un instinct spre închinăciune. De unde are omul aceste calităţi? Nici evoluţia, nici o avalanşă de accidente nu ar fi putut să le dea naştere. Răspunsul cel mai clar este acesta: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu”. Omul nu este un accident; el este „o făptură aşa de minunată” şi înfricoşător creată de Creatorul universului.
John Blanchard
