Iertarea constă în ştergerea, uitarea sau anularea unei datorii, greşeli sau ofense.
În Vechiul Testament ideea de iertare este comunicată în principal prin cuvinte care derivă de la trei rădăcini: kpr comunică de obicei ideea de ispăşire şi este folosit frecvent în legătură cu jertfele. Când este folosit pentru „a ierta”, se subînţelege că a fost făcută ispăşirea. Verbul ny înseamnă „a ridica”, „a purta” şi ne prezintă o imagine plastică a păcatului care este ridicat de pe păcătos şi îndepărtat imediat. A treia rădăcină este slh, cu origine necunoscută, dar care corespunde destul de mult cu termenul nostru „a ierta”. Primul şi ultimul termen sunt folosiţi întotdeauna cu privire la iertarea lui Dumnezeu, iar cel de-al doilea este folosit şi pentru iertarea umană.
Iertarea nu este privită ca un truism, ceva care este în natura lucrurilor. Pasajele care spun că Domnul nu iartă anumite păcate abundă (Deuteronomul 29:20, 2 Împăraţi 24:4, Ieremia 5:7, Plângerile 3:42). Când este obţinută iertarea, ea trebuie primită cu recunoştinţă şi privită cu respect şi uimire. Păcatul merită pedeapsă, iertarea este un har uluitor. „La Tine este iertare”, spune psalmistul, şi apoi adaugă (un lucru care poate fi surprinzător pentru noi), „ca să fii temut” (Psalmi 130:4).
Iertarea este legată de ispăşire. Termenul slh este asociat în repetate rânduri cu jertfele, şi, aşa cum am văzut, verbul derivat de la rădăcina kpr are în esenţă înţelesul de „a face ispăşirea”. De asemenea, se poate să nu fie o coincidenţă în faptul că ny, în afară de faptul că este folosit cu referire la iertarea păcatului, este folosit şi pentru purtarea pedepsei păcatului (Numeri 14:33, Ezechiel 14:10). Cele două idei par să fie legate. Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu este o Fiinţă aspră care nu va ierta fără un quid pro quo. El este un Dumnezeu al harului şi însăşi mijloacele de îndepărtare a păcatului sunt instituite de El. Sacrificiile sunt de folos numai pentru că El a dat sângele ca mijloc de a face ispăşirea (Levitic 17:11). Vechiul Testament nu spune nimic despre iertarea stoarsă de la un Dumnezeu care nu a vrut să o dea sau care să se cumpere cu mită.
Prin urmare, iertarea este posibilă numai pentru că Dumnezeu al harului sau, ca să folosim expresia minunată din Neemia 9:17, „un Dumnezeu gata să ierte”. „La Domnul, Dumnezeul nostru, este îndurarea şi iertarea” (Daniel 9:9).
Un pasaj foarte instructiv despre înţelegerea iertării în Vechiul Testament este Exod 13:6: „Domnul, Dumnezeu, este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care îşi ţine dragostea până la al miilea neam, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat.” Pentru a fi iertat, omul trebuie să dea dovadă de pocăinţă. Iertarea îşi are rădăcina în natura lui Dumnezeu, ca Dumnezeu îndurător. Dar iertarea dată de El nu e oarbă. Păcătoşii care se căiesc sunt iertaţi. Oamenii care nu se căiesc, care continuă să meargă pe cărarea lor, nu sunt iertaţi.
Trebuie să observăm că ideea de iertare este comunicată cel mai plastic prin alte imagini decât prin folosirea celor trei cuvinte de bază pentru iertare. Astfel, psalmistul spune: „cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi” (Psalmul 103:12). Isaia spune că Dumnezeu aruncă toate păcatele în urma sa (Isaia 38:17) şi că El „şterge nelegiuirile poporului” (Isaia 43:25, Psalmi 51:1,9). În Ieremia 31:24, Domnul spune: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor”, iar Mica spune că aruncă păcatele „în fundul mării” (Mica 7:19). Asemenea expresii plastice pun accentul pe caracterul deplin al iertării date de Dumnezeu. Când El iartă, problema păcatelor este soluţionată pe deplin. Dumnezeu nu le mai vede.
În Noul Testament sunt două verbe principale: charisomai („a trata cu har”) şi aphiemil („a trimite departe”, „a dezlega”). Substantivul aphesis („iertare”) este de asemenea întâlnit frecvent. Există alte două cuvinte apolyo(„a elibera”, „a dezlega”), folosit în Luca 6:37 (iertaţi li vi se va ierta) şi paresis („a trece pe lângă”), un termen folosit în Romani 3:25, în care se confirmă că Dumnezeu a trecut peste (a trecut cu vederea) păcatele făcute în vremurile de mai demult.
În Noul Testament sunt clarificate câteva aspecte. Un aspect este că păcătosul iertat trebuie să ierte pe alţii. Lucrul acesta este spus răspicat în Luca 6:37 citat mai sus, în rugăciunea Tatăl nostru şi în alte locuri. Dorinţa de a-i ierta pe alţii indică în parte faptul că ne-am pocăit cu adevărat. De asemenea, iertarea trebuie să fie acordată din toată inima. Ea izvorăşte din iertarea lui Isus pentru noi, şi trebuie să-i fie identică: „Cum v-a iertat Hristos, aşa să vă iertaţi şi voi” (Coloseni 3:13). Isus insistă asupra aceluiaşi lucru în pilda slujitorului nerecunoscător (Matei 18:23-35).
Iertarea nu este legată frecvent direct de cruce, deşi uneori se face aşa, ca în Efeseni 1:7: „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui iertarea păcatelor”. De asemenea în Matei 26:28 ni se spune că sângele lui Hristos a fost vărsat „pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”. Cel mai frecvent, iertarea este legată direct de Hristos. Dumnezeu „v-a iertat… în Hristos” (Efeseni 4:32). „Dumnezeu L-a înălţat… ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Fapte 5:31). „În El vi se vesteşte iertarea păcatelor” (Fapte 13:38). Alături de acestea ar trebui să punem pasajele în care Isus, în timpul vieţii sale, în trup omenesc, a declarat că oamenii au fost iertaţi. De fapt, în incidentul cu judecarea omului paralizat care a fost coborât prin acoperiş, Isus a făcut minunea în mod expres „ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Marcu 2:10). Persoana lui Hristos nu trebuie separată de lucrarea lui. Iertarea de către Hristos sau prin Hristos înseamnă iertarea izvorâtă din tot ce este şi ce face El. În particular, iertarea nu trebuie înţeleasă separat de cruce, cu atât mai mult cu cât se spune că moartea lui a fost „pentru păcat” (ispăşire). Pe lângă pasajele specifice care asociază iertarea cu moartea lui Hristos, există în Noul Testament o serie de pasaje care se ocupă cu moartea ispăşitoare a Mântuitorului.
Prin urmare, iertarea se bazează în esenţă pe lucrarea de ispăşire făcută de Hristos. Aceasta înseamnă că este un act la harului. „El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele” (l Ioan 1:9). Din partea omului se pune accentul, în repetate rânduri, pe pocăinţă. Ioan Botezătorul a predicat „botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor” (Marcu 1:4). Hristos însuşi a poruncit ca „să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Luca 24:47). Iertarea este legată de asemenea de credinţă (Fapte 10:43, Iacov 5:15). Credinţa şi pocăinţa nu trebuie privite ca nişte merite pe baza cărora ni se cuvine iertarea. Dimpotrivă, ele sunt mijloacele prin care ne însuşim harul lui Dumnezeu.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea