„Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.” – Evrei 4:1
Este un lucru binecuvântat, dar în acelaşi timp şi un lucru teribil — teribil pentru omul firesc — să ai a face cu Dumnezeu. Si când te gândeşti, noi uităm aşa de uşor acest lucru! Totuşi, în orice împrejurare, în orice timp al zilei, în fiecare minut al vieţii noastre, avem a face cu Dumnezeu. Inima noastră firească totdeauna caută să alunge gândul prezenţei lui Dumnezeu şi atunci noi, întocmai ca nişte copii neascultători, ne temem chiar şi numai la gândul acestei prezenţe.
Persoanele care caută totdeauna cauzele de a doua mană ale întâmplărilor care i privesc, prin această obişnuinţă greşită sunt conduse spre necredinţă practică. Dar această primejdie ameninţă şi pe credincioşi; a lua în consideraţie numai împrejurările înseamnă să pierzi în mod practic gândul că ai a face cu Dumnezeu. Şi dacă umblăm după bucurie, unde vom găsi binecuvântarea pe care nimic n-o poate întuneca, decît în faptul de a avea a face cu Dumnezeu?
Dumnezeu nu este numai izvorul binecuvîntării, ci este însăşi binecuvântarea. Negreşit, multe binecuvântări dă Dumnezeu copiilor Săi pe drumul vieţii lor, cum de altfel El dă binecuvîntări chiar şi celor care nu sunt ai Domnului Hriston, dar binecuvântarea supremă este să ai a face cu Dumnezeu, care este Izvorul puterii noastre şi al oricărei bucurii. Când ajungem să cunoaştem pe Dumnezeu, atunci învăţăm că El este iubire şi că toate lucrurile vin de la El.
S-ar putea să fiu chemat să trec prin durere sau tristeţe, dar aceste încercări vin ca o arătare a iubirii lui Dumnezeu, pentru că ele vin de la El: dincolo de împrejurările prin care trec, eu privesc la El.
Acolo unde Dumnezeu este puţin cunoscut, se întâlnesc murmure fată de unele împrejurări şi aceasta, pentru că lipseşte încrederea în iubirea Lui: acolo, gândul că ai a face numai cu Dumnezeu pricinuişe mai degrabă teamă decît bucurie.
Când ne oprim la împrejurări, spre a lua în seamă numai simţămintele noastre, numai părerea noastră cu privire la ele, aceasta arată clar că sufletele noastre nu stau în legătură cu Dumnezeu, aşa cum ar trebui să stea.
Noi nu trebuie să fim preocupaţi de împrejurările noastre şi atâta tot, ci trebuie să fim preocupaţi de ceea ce urmăreşte Dumnezeu prin ele. Cugetele noastre se cade să se obişnuiască bine cu lucrul acesta, căci cugetele noastre au a face cu Dumnezeu şi noi nu trebuie să trecem cu vederea faptul că ceea ce se află în inimile noastre, pentru Dumnezeu este gol şi descoperit. Şi chiar înainte ca noi să ne dăm seama, Dumnezeu vede ceea ce ar putea să micşoreze sau să împiedice părtaşa noastră cu El.
Dumnezeu cîrmuieşte împrejurările, toate împrejurările noastre, ca să ne lumineze şi să scoată piedicile din inimile noastre! Nu împrejurarea crează răul; împrejurarea numai îl provoacă; ea lucrează asupra răului care se găseşte deja în inimile noastre, ea scoate la iveală lucrul care se aşază între Dumnezeu si noi.
Dumnezeu cunoaşte gîndurile şi intenţiile inimilor noastre; şi, fiindcă ne iubeşte, El nu poate lăsa în inimile noastre ceva care micşorează ataşamentul nostru faţă de Domnul, ceva care ar împuţina încrederea noastră în Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să ne bucurăm din plin de binecuvîntarea Lui. Inima omenească însetează după odihnă, o caută aici, jos, pe pămînt, dar odihna nu se află aici. Este scris doar: „Rămîne o odihnă pentru poporul lui Dumnezeu”. Să constaţi că nu există odihnă aici, jos, pe pămînt, este un lucru binecuvîntat, dar si un lucru trist: este ceva cum nu se poate mai trist pentru omul firesc (deoarece, căutînd odihnă aici, este mereu dezamăgit). Este însă o binecuvîntare pentru omul cel nou, deoarece acesta, fiind născut din Dumnezeu, nu poate să guste decît odihna lui Dumnezeu. Copilul lui Dumnezeu nu poate găsi odihnă decît acolo; da, el nu-şi poate pune încrederea nici în împrejurările fericite, nici în situaţia sa, deoarece păcatul este în toate, iar Dumnezeu vrea ca noi să avem odihna noastră în propria Lui odihnă.
Dumnezeu nu poate să fie satisfăcut în perfecţiune, în sfinţenie, decît cu El însuşi, cu Domnul Isus Hristos. Pentru că El este iubire şi pentru că de El depind toate lucrurile, Dumnezeu vrea să ne introducă în propriile Sale bucurii.
Dacă sufletele noastre ar cunoaşte odihna aceasta şi s-ar opri să guste din ea, atunci s-ar isprăvi cu alergarea noastră în altă parte, după odihnă. Negreşit, sunt bucurii pe drumul vieţii, dar cînd ajungi să te sprijineşti pe ele, aceste bucurii ajung pentru tine ca otrava, ca prepeliţele pustiei.
Cînd privirea noastră se abate de la odihna lui Dumnezeu, inima noastră caută odihna aici, jos, pe pămînt. Dar, ori de cîte ori ne ataşăm de un lucru pe care socotim că ne putem sprijini, găsim în acel lucru o nouă sursă de conflicte, de tulburări, de frămîntări şi greutăţi de suflet.
Dumnezeu ne iubeşte prea mult şi de aceea nu îngăduie să ne găsim odihna aici, unde totul este rău; iar cînd încercăm totuşi să găsim, Dumnezeu trimite vreun eveniment, o împrejurare oarecare, pentru a ne face să descoperim starea inimilor noastre, punîndu-Se astfel de-a curmezişul voinţei noastre. Aceste împrejurări nu ne-ar tulbura, dacă ele n-ar găsi în noi ceva potrivnic voii lui Dumnezeu; ele ar trebui să ne atingă doar ca un vînt uşor. Dumnezeu nimiceşte tot ce încearcă să întrerupă părtăşia noastră cu El, tot ceea ce ar putea să ne împiedice de a căuta odihna numai în El; şi astfel, disciplina Lui nu este altceva decît lucrarea iubirii Lui. Dacă Dumnezeu nimiceşte odihna noastră de aici, aceasta o face numai si numai ca să ne introducă în propria Sa odihnă.
Duhul Sfînt nu Se poate odihni în nici un lucru de pe pămînt, nici chiar în „biserică”, aşa cum se prezintă ea în vremea de faţă. Dacă n-ar fi aşa, ar trebui ca El să-Şi piardă dragostea Sa pentru sfinţenie. Niciodată Dumnezeu nu va găsi odihnă în vreun lucru pămîntesc înainte ca totul să fie desăvîrşit pe pămînt. Este scris: „…Fiindcă cine a intrat în odihna Lui, s-a odihnit şi el de lucrările lui, cum S-a odihnit Dumnezeu de ale Sale”. Aici nu este vorba despre mîntuire; aceasta este ceva aranjat.
În legătură cu mîntuirea, odihna se află pentru totdeauna în Dumnezeu şi apoi şi în noi. Prin ascultarea lui Hristos, mulţi sînt socotiţi neprihăniţi. „Căci printr-o singură jertfă, El a făcut desăvîrşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10.14). Deci, în privinţa dobîndirii îndreptăţirii, cel cre-dincios a sfîrşit-o cu propriile sale lucrări.
Chestiunea tratată aici priveşte pe cei ce sînt îndreptăţiţi, pe aceia pe care Dumnezeu i-a adus în sînul propriei Sale familii, pe aceia pe care El vrea să-i introducă în bucuria propriei Sale binecuvântări, în bucuria Sa, în odihna Sa. Este cu neputinţă ca părinţii care îşi iubesc copiii, să nu dorească să se bucure de ei, să nu le placă prezenţa lor. Cuvîntul spune: „Deci, dacă voi, care sînteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cît mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor care I le cer” (Matei 7.11).
Dumnezeu doreşte să ne introducă în propria Sa bucurie; şi ne-a făcut părtaşi ai firii dumnezeieşti, ca să ajungem astfel în stare să gustăm această bucurie. Dragostea lui Dumnezeu nu poate fi mulţumită, cîtă vreme există în noi ceva care ne împiedică de a ne bucura de El.
Autorul epistolei către Evrei arată, în acest capitol, că iudeii nu intraseră în odihnă. Cu toate că cei credincioşi pătrund „în odihnă”, nu era nici o nevoie să spună creştinilor evrei mai mult decît ne este spus nouă (şi anume că: iudeii nu intraseră în odihnă), căci ei aveau nevoie de răbdare din pricina întristărilor şi persecuţiilor. Şi noi avem nevoie de răbdare în toate încercările şi luptele noastre.
Cele două îndemnuri date de autorul epis-tolei nu arată deloc o stare de odihnă: „Să ne temem deci” (să luăm bine seama) şi „să ne grăbim”. Dacă ar fi fost vorba aici despre dobîndirea îndreptăţirii prin credinţă, s-ar fi spus: Să nu ne temem şi să nu ne grăbim, căci a împlinit Hristos totul pentru noi!
Dar această teamă şi această grabă (siguranţă) despre care este vorba aici, amîndouă încep după ce chestiunea dobîndirii îndreptăţirii a fost aranjată odată pentru totdeauna, deci după ce am fost răscumpăraţi, scoşi din Egiptul moral şi aduşi să străbatem pustia. Pentru că am ajuns să avem o deplină încredere în iubirea lui Dumnezeu, ne temem de orice lucru şi de orice lucrare a omului firesc, care ar putea să se aşeze între Dumnezeu si noi. Binecuvîntarea ne este asigurată, dar prin îndemnuri ca acestea: „să ne temem”, „să ne grăbim (sîrguim)”; prin aceste îndemnuri, Dumnezeu ne păstrează pe drumul cel drept. Astfel, El ne înștiințează, pentru ca noi să fim în gardă în ceea ce priveşte răscumpărarea noastră faţă de El în timpul drumului nostru spre odihnă. Negreşit, prin credinţă sîntem păstraţi; şi apostolul Pavel spune: „… dacă prin orice mijloc pot să ajung…”, el vorbeşte aşa nu pentru că nu are siguranţa sfîrşitului, ci pentru că vedea greutăţile drumului şi se temea de orice lucru care ar fi putut să-l oprească o clipă din alergare.
De îndată ce arătăm indulgenţă faţă de omul firesc, această indulgenţă caută să ne facă să umblăm pe calea cea largă, al cărei sfîrşit îl cunoaştem; dar stim că harul ne va feri de un astfel de sfîrşit.
Despre teama pe care o au sfinţii cu o inimă sinceră, curată — este vorba în capitolul 4 de la Evrei. Omul neîntors la Dumnezeu nu se teme de Satan, dar dacă el nu este în totul împietrit, se teme de Dum-nezeu. Sfinţii însă nu se tem de Dumnezeu în felul acesta, dar se tem mult de tot de Satan. Domnul Isus spune despre oile Sale că ele fug de străin, căci nu îi cunosc glasul. Oile se tem de oricine, afară de păstor. Se tem grozav de lup. Dacă le-ar spune cineva: „Sfîrşitul este asigurat, ce interesează restul?” — oile ar cunoaşte că acesta nu este glasul Bunului Păstor.
Da, spune credinciosul, nu mi-e de ajuns să ştiu că am să fiu în curînd cu Dumnezeu. Este adevărat, acum îl cunosc, doresc să mă bucur de prezenţa Lui în vremea de faţă, dar mă tem mult de tot de ce ar putea să se aşeze între El şi mine, mă tem de orice gînd care ar putea să-mi împiedice ochiul de a fi simplu şi curat înaintea lui Dumnezeu.
Cînd ochiul este simplu, trupul întreg este plin de lumină, iar urmarea este aceasta: tot ceea ce este rău ajunge descoperit, orice piedică ce ni se pune în cale este adusă la cunoştinţa lui Dumnezeu. Nu avem de ce să ne temem şi de ce să ne îndoim în privinţa iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; dar trebuie să umblăm dîndu-ne seama că străbatem pustiul.
Nu ne temem niciodată de prezenţa lui Dumnezeu, dar tremurăm la gîndul că am putea uita de existenţa Satanei. Copilul lui Dumnezeu ştie că pămîntul acesta este sec, uscat, lipsit de apă; aduceţi-l însă în prezenţa lui Dumnezeu şi sufletul lui va fi satisfăcut, adăpîndu-se din rîul bucuriei Lui. Răscumpărarea ne introduce în pustie şi acolo, dacă nu avem pe Dumnezeu, nu avem nimic. Din clipa în care pierdem din vedere privirea şi mîinile lui Dumnezeu, nu ne rămîne decît propria noastră nebunie, cu nisipul pustiei în jurul nostru.
Toate lucrurile ne dovedesc că nu există odihnă aici, pe pămînt; cînd te temi de omul vechi şi de Satan, negreşit nu ai odihnă; este o grijă şi o activitate a sufletului în propriul său domeniu. Noi trebuie să cunoaştem care ne este slujba, sfera noastră de acţiune şi de lucru.
Noi avem o sferă de acţiune în care viata dumnezeiască, viaţă care ne este dată, poate să exercite propriile ei facultăţi şi să găsească propriile ei resurse. Biserica are propriile ei bucurii, interesele ei particulare, tezaurele ei, sfera ei de viaţă, propriul ei cîmp de sentimente, într-un cuvînt: ea are lumea ei proprie în care este roadă pentru Dumnezeu.
Ai şi tu in aceasta porţia ta? Este aceasta plăcerea sufletului tău: să consideri bogăţiile Domnului Hristos ca binele care este în Dumnezeu? Tot ce mi-am însuşit pînă acum din bogăţiile Domnului Hristos, nu este decît un mijloc pentru a ajunge la bogăţiile Lui, care sînt de nepătruns. Căutarea bogăţiilor Domnului Hristos este lucrarea sfîntă care ne păstrează în simţămîntul viu cu privire la ceea ce avem în El şi astfel ne face să socotim ca nevrednice toate bogăţiile pe care poate să ni le dea lumea.
Numai privirea ţintă la Domnul Hristos ne face în stare să rezistăm la ispitele lumii şi faţă de păcat; nu din gîndirea la lucrurile care ne tentează putem să scoatem tăria necesară pentru a birui; nici lăsînd gîndul nostru să se oprească asupra lucrului dorit vom cîştiga biruinţa; ci privilegiul nostru este să ne ocupăm cu Domnul Isus Hristos şi să biruim astfel prin El. Libertatea noastră constă în asta: Să nu fim mai departe supuşi păcatului, ci să slujim lui Dumnezeu fără să ne lăsăm împiedicaţi de cele ale omului vechi. Nu am nevoie de libertate pentru omul cel vechi; nu am nevoie de libertate decît pentru omul cel nou, ca să fac voia Tatălui meu!
Deşi nu pare un privilegiu să vorbeşti de temere şi de lucrare, de osteneală, în realitate este totuşi un privilegiu; şi pentru că în această privinţă noi avem lipsuri, este şi acesta un privilegiu binecuvântat: Să ştii că Dumnezeu cercetează inimile şi vorbeşte cu conştiinţa noastră în toate lucrurile în care noi avem a face cu El.
Nu este oare o înviorare pentru oricine iubeşte sfinţenia, să ştie că Dumnezeu vine să măture casa pînă ce nimic nu mai înstrăinează pe om de Ocrotitorul său şi pînă ce nimic nu mai întristează ochii Lui? Vom putea merge bucuroşi atunci în lumină. Prin Cuvântul Său, Dumnezeu ne arată răul: aşa obişnuieşte să procedeze Duhul în prezenţa Lui; şi, cînd ne-a făcut să descoperim ceea ce este de corectat la noi, ne vorbeşte El oare despre lucrul acesta în spirit de judecată? Nicidecum! El spune: In viaţa ta este ceva care nu se potriveşte cu iubirea Mea, ceva care nu satisface această iubire. Dumnezeu vrea ca noi să vedem ceea ce este un obstacol pentru iubirea Lui şi, cînd noi neglijăm să ne judecăm pe noi înşine în lumina Cuvîntului Lui, atunci El lucrează faţă de noi, aplicîndu-ne disciplina Sa.
Poate vrem să ne găsim odihna aici, pe pămînt; atunci intervine: ne scoate din nou din dragostea pentru acest pămînt, afară numai dacă găseşte El necesar să ne lase un moment pe seama noastră înşine, pentru ca atunci cugetele noastre să fie trezite prin vreo cădere oarecare.
Împrejurările pot să pară că ne pun la încercare şi să ne lase nedumeriţi; dacă prin aceste încercări, noi recunoaştem însă prezenţa lui Dumnezeu, totul este pace, cu toate că aceasta nu ar fi odihnă. Aceasta nu este odihna care trebuie să fie căutată, preţuită; ea nu se găseşte aici, pe pămînt.
Sfinţenia lui Dumnezeu nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde este păcat.
Iubirea lui nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde este tristeţe.
Binecuvîntat să fie Dumnezeu! Rămîne o odihnă pentru noi şi ce bucurie, ce sfinţenie vom găsi în odihna lui Dumnezeu! în această odihnă nu este nici păcat, nici tristeţe, nici tulburare: Este Dumnezeu însusi si noi ne vom odihni în El. Strălucirea prezenţei Lui va risipi orice nor.
Dacă voi, preaiubiţilor, aţi cunoaşte doar un pic din iubirea Lui fără margini, un pic din gîndul iubirii Lui faţă de voi, atunci aţi spune totdeauna: „Dumnezeul meu, lucrează Tu, alege Tu pentru mine, mustră-mă Tu, ca să pot avea o deplină părtăşie cu iubirea Ta!” Dumnezeu îşi va face partea Sa, după ce voi v-o veţi face pe a voastră.
Preaiubiţilor, nu fiti mulţumiţi cu măsuri mici, nu fiţi mulţumiţi cu mici plăceri, ci mergeţi mai departe.
Priviţi drept la Domnul Isus Hristos, căci El, El însuşi este toată bucuria voastră, toată odihna voastră!
În Cuvîntul lui Dumnezeu sîntem îndem-naţi, prin autorul epistolei către Evrei 12.1-3: „De aceea şi noi, fiindcă sîntem înconjuraţi cu un nor aşa de mare de martori, să dăm la o parte orice ne îngreuiază şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor şi să alergăm cu stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la SUS, care, pentru bucuria care I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Gândiţi-vă bine la Cel care a suferit din partea păcătoşilor o împotrivire aşa de mare faţă de Sine, ca nu cumva să vă pierdeţi inima şi să cădeţi de oboseală în sufletele voastre!
John Nelson Darby, „Odihna lui Dumnezeu şi calea care duce la ea”
