Una din cele mai mari piedici în calea păcii lăuntrice pe care o intalneste crestinul este obiceiul raspandit de a ne imparti vietile in doua domenii – cel sacru si cel profan. Deoarece aceste domenii sunt concepute ca existand separat si ca fiind incompatibile din punct de vedere moral si spiritual, si deoarece suntem constransi de necesitatile vietii sa trecem mereu de la unul la altul, vietile noastre launtrice tind sa se fragmenteze, ASTFEL CA TRAIM O VIATA DIVIZATA, IN LOC DE UNA UNIFICATA.
Necazul nostru porneste din faptul ca noi, cei care-L urmam pe Hristos, locuim in doua lumi, in acelasi timp – in lumea spirituala si in lumea naturala. In calitate de copii ai lui Adam, ne traim viata pe pamant fiind supusi limitarii trupului, slabiciunilor si bolilor pe care le mosteneste natura umana. Numai faptul de a trai printre oameni ne cere ani de truda, multa grija si atentie fata de lucrurile acestei lumi. Intr-un contrast puternic cu aceasta este viata noastra in Duhul. Acolo, ne bucuram de un alt fel de viata, mai inalt – suntem copii ai lui Dumnezeu; avem un statut ceresc si ne bucuram de partasie intima cu Hristos.
Lucrul acesta tinde sa divida intreaga noastra viata in doua departamente. Inconstient, ajungem sa identificam doua feluri de actiuni. Primele sunt savarsite cu un sentiment de satisfactie si o siguranta ferma ca sunt placute inaintea lui Dumnezeu. Acestea sunt actiunile sacre si in general, sunt considerate a fi rugaciunea, citirea Bibliei, cantarea imnurilor, participarea la biserica si alte actiuni care izvorasc direct din credinta. Ele pot fi cunoscute prin faptul ca nu au nici o legatura directa cu lumea aceasta si ele nu ar avea nici un sens daca credinta nu ne-ar arata o alta lume „o casa care nu este facuta de mana, ci este vesnica” (2 Corinteni 5.1). In contrast cu aceste actiuni sacre sunt cele seculare. Ele includ toate activitatile obisnuite ale vietii la care luam parte impreuna cu fiii si fiicele lui Adam: mancatul, dormitul, muncitul, grija de nevoile trupului si indeplinirea datoriilor noastre monotone si banale de aici de pe pamant. Pe acestea le infaptuim deseori fara tragere de inima si cu multe nelinisti, scuzandu-ne deseori inaintea lui Dumnezeu pentru ceea ce consideram a fi o pierdere de timp si de putere. Rezultatul lor este ca ne simtim nelinistiti in cea mai mare parte a timpului. Ne indeplinim sarcinile obisnuite cu un adanc sentiment de frustare, spunandu-ne visator ca va veni o zi mai buna cand vom lepada aceasta coaja pamanteasca si nu vom mai fi necajiti de treburile lumii acesteia.
Aceasta este vechea antiteza SACRU-PROFAN. Majoritatea crestinilor sunt prinsi in capcana ei. Nu pot ajunge la un acord satisfacator intre cerintele celor doua lumi. Ei incerca sa mearga pe franghia bine intinsa dintre cele doua lumi, dar nu gasesc pace in nici una. Puterea li se micsoreaza, perspectiva le devine confuza, iar bucuria le este luata.
Cred ca starea actuala a lucrurilor este absolut necesara. Ne-am adus singuri in fata unei dileme, este adevarat, dar dilema nu este reala. Este o nascocire a intelegerii gresite. Antiteza sacru-profan nu are nici o baza in Noul Testament. Fara indoiala, o intelegere mai buna a adevarului crestin ne-ar izbavi de aceasta.
Insusi Domnul nostru Isus Hristos este exemplul nostru desavarsit, iar EL nu a cunoscut o viata impartita. El a trait pe pamant in prezenta Tatalui Sau, fara incordare, din pruncie pana la moartea Sa pe cruce. Dumnezeu a acceptat jertfa vietii Sale totale si nu a facut deosebire intre o actiune si alta. „Totdeuna fac ce-I este palcut”, a fost rezumatul Lui cu privire la viata Sa relationata la Tatal (Ioan 8.29). Cand Se misca printre oameni era echilibrat si linistit. Presiunea si suferinta pe care le-a indurat s-au nascut din pozitia Sa de purtator al pacatului lumii; acestea nu au fost rezultatul nesigurantei morale sau al dezacordului spiritual.
Indemnul lui Pavel de a face „totul pentru slava lui Dumnezeu” este ceva mai mult decat idealism pios. Este parte integranta a revelatiei sacre si trebuie acceptat ca insusi Cuvantul Adevarului. Deschide inaintea noastra posibilitatea de a face ca fiecare act al vietilor noastre sa contribuie la slava lui Dumnezeu. De teama sa nu fim prea timizi sa includem totul, Pavel mentioneaza mancatul si bautul in mod specific. Noi impartasim acest privilegiu umil cu animalele pieritoare. Daca aceste actiuni animale banale pot fi savarsite in asa fel incat sa-L onoreze pe Dumnezeu, atunci este greu sa ne gandim la o actiune care nu poate fi astfel savarsita.
Ura călugarească față de trup, care reiese atat de bine din lucrarile anumitor scriitori devotionali timpurii nu are absolut nici un sprijin in Cuvantul lui Dumnezeu. Intr-adevar, in Scripturile sfinte se vorbeste despre sfiala, dar niciodata despre o sclifosire sau un fals sentiment de rusine. Noul Testament accepta in mod firesc faptul ca in Intruparea Sa, Domnul nostru S-a imbracat cu un trup uman real si nu se incearca in nici un fel sa se ocoleasca implicatiile directe ale acestui fapt. A trait in trupul Sau aici, printre oameni si nu a savarsit nici macar o data un act nesacru. Viata Lui in trup uman inlatura pentru totdeauna notiunea daunatoare ca in trupul uman exista ceva ofensator prin nastere la adresa Divinitatii. Dumnezeu a creat trupurile noastre, si nu-L ofensam daca punem responsabilitatea asupra Celui ce-I apartine. Lui nu-I este rusine de lucrarea mainilor Sale.
Pervertirea, intrebuintarea gresita si abuzul puterilor noastre umane ar trebui sa ne dea suficiente motive sa ne rusinam. Actele trupesti savarsite in pacat, impotriva naturii nu-L pot onora vreodata pe Dumnezeu. De fiecare data cand vointa umana pricinuieste raul moral, puterile noastre nu mai sunt inocente si inofensive, asa cum le-a facut Dumnezeu; in schimb, avem un lucru pervertit si deformat care nu poate aduce niciodata glorie Creatorului lui.
Haideti totusi, sa presupunem ca pervertirea si abuzul nu sunt prezente. Sa ne gandim la un credincios crestin in a carui viata au avut loc minunile ingemanate ale pocaintei si nasterii din nou. Acum, traieste conform voii lui Dumnezeu, asa cum o intelege el din Cuvantul scris. Despre un asemenea om se poate spune ca fiecare act al vietii lui este, sau poate fi sacru in aceeasi masura in care este si rugaciunea, sau botezul, sau Cina Domnului. A spune acest lucru nu inseamna a cobori toate actiunile la un nivel mort; ci mai degraba, a inalta fiecare actiune la o imparatie vie, si a transforma intreaga viata intr-un sacarament.
Daca sacramentul este expresia exterioara a unui har interior, atunci nu trebuie sa ezitam in a accepta teza de mai sus. Printr-un singur act de consacrare a intregii noastre fiinte lui Dumnezeu, putem face ca fiecare act ulterior sa exprime aceasta consacrare. Nu trebuie sa ne mai fie rusine de trupul nostru – slujitorul trupesc care ne poarta prin viata – asa cum nici lui Isus nu I-a fost rusine de umilul animal pe care a intrat in Ierusalim.„Domnul are trebuinta de el” (Matei 21.3) se poate aplica foarte bine si trupurilor noastre muritoare. Daca Hristos locuieste in noi, Il putem purta pe Domnul Slavei asa cum L-a purtat si micul animal din vechime si a oferit multimilor prilejul sa strige„Osana in cerurile preainalte!”
Nu este suficient sa VEDEM acest adevar. Daca vrem sa scapam de cursa sacru-profan, atunci adevarul trebuie sa „curga in sangele nostru” si sa modeleze complexitatea gandurilor noastre. Trebuie sa practicam trairea pentru slava lui Dumnezeu, in prezent si cu hotarare. Meditand la acest adevar, vorbind despre el cu Dumnezeu, in rugaciunile noastre, aducandu-ni-l aminte frecvent in timp ce ne miscam printre oameni, ne va cuprinde un sentiment al intelesului sau minunat. Vechea dualitate dureroasa va disparea in fata unitatii odihnitoare a vietii. Cunoasterea faptului ca suntem in totalitate ai lui Dumnezeu, ca El ne-a primit in intregime si ca nu a respins nimic, va unifica vietile noastre launtrice si va face ca totul sa fie sacru pentru noi.
Asta nu e totul. Obicieiurile avute mult timp nu dispar usor. Va fi nevoie de o gandire inteleapta si de multa rugaciune reverentioasa pentru a scapa in totalitate de psihologia sacru-profan. De exemplu, pentru un crestin obisnuit s-ar putea sa fie dificil sa inceapa sa creada ca muncile lui zilnice pot fi savarsite ca acte de inchinare placuta inaintea lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Vechea antiteza-i va reveni uneori in minte pentru a-i tulbura pacea mintii. Nici sarpele cel vechi, Diavolul, nu va privi linistit prabusirea ei. El va fi prezent in taxi, sau la birou, sau la camp pentru a reaminti crestinului ca ofera partea mai buna a zilei lucrurilor acestei lumi, pe cand pentru indatoririle sale religioase aloca numai o parte neinsemnata din timpul sau. Si daca nu are mare grija, lucrul acesta va produce confuzie,-i va aduce descurajare si mahnire.
Putem intampina cu succes acest lucru numai prin exercitarea unei credinte agresive. Trebuie sa-I oferim lui Dumnezeu toate actiunile noastre si sa credem ca El le accepta. Apoi, ramanem fermi pe aceasta pozitie si continuam sa insistam ca fiecare actiune a fiecarui ceas al zilei si al noptii sa fie inclusa in acest acord. Sa continuam sa-I reamintim lui Dumnezeu in momentele noastre de rugaciune personala ca vrem ca fiecare actiune a noastra sa fie pentru gloria Lui; apoi sa suplimentam aceste momente de rugaciune cu o mie de rugaciuni-ganduri, in timp ce ne indeplinim treburile vietii. Haideti sa practicam arta frumoasa de a face din fiecare lucru o slujba preoteasca. Haideti sa credem ca Dumnezeu este prezent in toate faptele noastre simple si sa invatam sa-L gasim acolo.
A. W. Tozer