„Răscumpărătorul tău este Sfântul lui Israel. El se numeşte Dumnezeul întregului pământ” (Isaia 54:5). Isus Cristos este Făcătorul bisericii, Răscumpărătorul ei, prin care ea este scoasă din captivitate, robia păcatului, cea mai rea dintre robii. El este cel care s-a logodit cu ea. El este Domnul oştirilor, care are o putere irezistibilă, o suveranitate absolută şi o stăpânire universală. Regii care sunt domni ai altor oştiri constată că sunt alţii care sunt domni ai altor oştiri, tot aşa de multe şi de puternice ca ale lor; dar Dumnezeu este Domnul tuturor oştirilor. El este Sfântul lui Israel, numele care a prezidat în Vechiul Testament şi a fost mediatorul legământului făcut cu Biserica. Promisiunile făcute Israelului Noului Testament sunt tot aşa de bogate şi sigure ca cele făcute Israelului Vechiului Testament: „Căci Cel care este Răscumpărătorul nostru este Sfântul lui Israel”. El este şi va fi numit Domnul întregului pământ, ca Dumnezeu şi ca Mediator, căci El este moştenitorul tuturor lucrurilor; dar atunci El va fi numit astfel când marginile pământului vor fi făcute să vadă mântuirea Lui, când tot pământul Îl vor numi Dumnezeul lor şi va manifesta interes faţă de El. Mult timp, în vechime, El fusese numit, într-un fel specific, Dumnezeul lui Israel, dar acum, zidul de despărţire dintre iudei şi neamuri fiind doborât, El va fi numit Dumnezeul întregului pământ, chiar dacă este ca la Atena, un Dumnezeu necunoscut.„Fiul Omului n-a venit ca să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28). Aceasta a fost slujba Sa cea mai mare şi pe care El a afirmat-o desluşit.
Ca să înţelegem această afirmaţie trebuie să apelăm din nou la Vechiul Testament. Lev. 5:14 facilitează o jertfă pentru ispăşirea păcatelor care nu au fost comise cu premeditare. De regulă, păcatele comise cu premeditare erau însă pedepsite cu moartea. În unele cazuri se putea plăti un preţ de răscumpărare în locul unei pedepse, respectiv se putea împlini o altă sarcină cerută de Lege (Ex. 21:29; Num. 35:46). În cazul unui omor nu se putea plăti un preţ de răscumpărare (Num. 35:31). De aici s-a dezvoltat în psalmi ideea că oamenii „nu pot să se răscumpere unul pe altul, nici să-I dea lui Dumnezeu preţul răscumpărării” (Ps. 49:7).
Fiecare om stă singur înaintea lui Dumnezeu cu vina lui (Ezec. 18:21, 33:10) şi totuşi profeţia mesianică din Isaia 53:10 indică un misterios Rob al lui Dumnezeu, care „îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat” şi va face multora dreptate căci „El a purtat păcatele multora”. În acest fel, El îi „va câştiga pe mulţi ca pradă” pentru că „S-a dat pe Sine însuşi la moarte”. Este foarte limpede că Isus face aluzie aici la Isaia 53. Aşadar, în taina planului de mântuire al lui Dumnezeu există totuşi ispăşire înlocuitoare pentru vină. Iar cel care face această ispăşire pentru vina şi pedeapsa noastră e Isus. Prin aceasta, slujba Lui are ca ţintă ispăşirea de pe cruce! Întreg Noul Testament vorbeşte despre această jertfă mântuitoare pentru omenire, pe care Isus a înfăptuit-o pe cruce. În plus, în Noul Testament, găsim termenul grecesc pentru răscumpărare. În contextul original grecesc, analizând mai atent descoperim că acest termen desemnează în primul rând şi răscumpărarea sclavului (Lev. 19:20). Isus n-a purtat numai vina noastră, ci ne-a răscumpărat şi din mâna diavolului, cel care înrobeşte întreaga omenire (Fapte 10:38; Romani 5:21; 6:16; 1 Cor. 6:20;2 Timotei 1:10; 1 Regi 1:18; 1 Ioan 3:8; Evrei 2:14). În al doilea rând termenul desemnează şi „plata” adică înapoierea pământului către proprietarul iniţial, respectiv reîntoarcerea sclavului evreu la libertatea lui dinainte prin plătirea unei sume de eliberare (Levitic 25:24, 48). Când Isus foloseşte acest cuvânt, El indică în acelaşi timp, că lui Dumnezeu, drept proprietarul iniţial, îi revine acum ce a pierdut prin derularea istoriei. Adevăratul stăpân iniţial al omului este Dumnezeu, care prin Isus ajunge din nou în stăpânirea oamenilor Săi. Diavolul este numai stăpânul vremelnic al sclavilor. Astfel în slujirea lui Isus se intersectează trei mari linii ale istoriei mântuirii şi trei minuni care marchează o cotitură în istorie: răscumpărarea pentru vina noastră la Dumnezeu, răscumpărarea omului din mâna diavolului şi plata pentru eliberarea omului, respectiv reîntoarcerea omului la Dumnezeu, Proprietarul lui iniţial.
Cine sunt cei mulţi pentru care plăteşte Isus preţul de răscumpărare? Comentatorul Bengef are dreptate: „mulţi” nu înseamnă toţi. Însă de unde vine această limitare care să contrazică 2 Cor. 5:19? Răspuns: mântuirea prin Isus nu se realizează automat şi nici dictatorial, ci ea trebuie să fie acceptată de om. În acest sens este valabil Ioan 1:12: „Dar tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu”. Cei mulţi sunt toţi cei ce cred în Isus (Ioan 3;16). Întrebarea care ni se pune este: Am acceptat eu slujirea lui Isus? Am acceptat eu mântuirea Lui?
Ca o concluzie: „după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, ne va îngădui să-L slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre” (Luca 1:74-75). Dumnezeu face aceasta! Nu noi oamenii (El ne va îngădui)! De la domnia personală încoace, Israelul îi slujea lui Dumnezeu cu teamă (Dan 6:5; Estera 1,2). Valuri după valuri de prigoniri au căzut peste ei. În tot acest timp, de pe vremea lui Faraon, a existat hotărârea ca poporul „să-I slujească” lui Dumnezeu (Exod 4:22). Ea este valabilă şi pentru biserica Noului Legământ (1 Petru 2:9).
Da, ea este valabilă şi pentru cei răscumpăraţi din noua creaţie (Apoc. 22:3).
Evreii mai sunt încă şi acum persecutaţi ca şi poporul Vechiului Legământ. Creştinii mai sunt încă şi acum persecutaţi ca şi popor al Noului Testament. Da, trebuie să o spun cu luciditate: abia după sfârşitul lui Anticrist (Apoc. 19) va fi posibilă, în sensul fizic, o astfel de slujire fără frică (Apoc. 20:1). Dar ce va fi cu prezentul? Cuvintele „ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri” sunt aici o cheie. Ele ne amintesc foarte viu de cea de-a şaptea rugăminte din Tatăl Nostru: „Ne izbăveşte de cel rău” (Mat 6:13).
Poporul lui Dumnezeu trebuie să-L slujească în sfinţenie şi neprihănire (Efeseni 4;24; Tit 2:12). Neprihănit este cel care crede în Isus şi are astfel părtăşie cu Dumnezeu (Romani 5:1; Tit 2:14). „Trăind înaintea Lui”: aceasta înseamnă în prezenţa lui Dumnezeu şi într-un mod pe care Dumnezeu poate să-L aprobe, în toate zilele vieţii noastre fără întreruperi. Veşnic Dumnezeu să ne ajute la aceasta.
Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă „Speranța” din Râmnicu Vâlcea